joi, 29 iulie 2010

Scrisoare despre prietenul înfrânt

Nimic nu e mai amar ca sentimentul prieteniei trădate. Să ai de ani buni un prieten în care să crezi şi la care să ţii. Să investeşti în el doză de om, ani de zile în discuţii de tot felul, să îl formezi cumva, să îl îndemni la bine, să îl lustruieşti, să îi arăţi calea, să îl mobilezi interior, să-i faci cultura şi să-l vezi apoi, după vreo zece ani, cum îi pulsează sângele de invidia pe care nu o mai poate gestiona, de adevărată ură la adresa ta. Un autor uitat astăzi, Paul Anghel, spunea într-o piesă a sa că "povara recunoştinţei e mai grea decât povara urii". Aşa e când ţii în preajma ta şi investeşti în caractere îndoielnice, în oameni oricând gata să te trădeze. E cumplit să vezi asta într-un om la care ţii şi îl legătură cu care tot cauţi să te minţi că nu-ţi era totuşi un foarte bun prieten. Ba da, îţi era, e în zadar să încerci nuanţe când însuşi faptul că scrii despre el acum e determinant în această ecuaţie. Necunoscuta ar fi prostia ta de a-l ierta mereu şi mereu, de a trece cu vederea mici abateri din trecut şi care, cumulate, se dovedesc a fi fost nu din cauza frumuseţii lui brutale, ci "datorită" zbuciumului interior că te urăşte, că se zbate în ură la adresa ta şi uneori, ca un venin ce îi e, îi e frică să nu o înghită. Ani de zile, om inteligent şi problematic, polemic cum e, i-am împărtăşit învăţătură, atâta de câtă dispun, a răspuns la ea împărtăşindu-mi şi el ce ştia, impresii, păreri, gusturi, sentimente etc. Am avut încrederea că am un om durabil de spirit lângă mine nu un copil mare plin de invidii de nestăpânit, altfel spus un om în care nu mai am niciun fel de încredere. Nu mai pot conta pe ce spune, pe ce face. Ceea ce constat e că trădarea nu e mizerabilă din cauza lui, ci din cauza iertărilor mele perpetue, supărărilor ca între prieteni, de(doar) câteva zile. Aproape, pentru liniştea mea, i-aş cere iertare că i-am făcut trădarea mizerabilă. Poate dacă ar fi durat ani l-ar fi copt altfel, l-ar fi rumenit în ce însemnă moralitate faţă de cineva care ţi-a vrut binele. Sunt convins că e şi el furios pe sentimentele lui, dar nu şi le mai poate ascunde. I se citesc pe faţă schimonosirea, minciuna, spectrul trădării. Scriu acestea convins că am încheiat socotelile cu el, urât, după o seară petrecută într-o parcare în care ne făceam planuri, veseli, optimişti şi prieteni. S-a pus capac prin telefon acestui pahar care s-a tot umplut cu timpul. Prima dovadă prin care s-a dat de gol că mocneşte un orgoliu ce nu are de a face cu prietenia adevărată a fost faptul că niciodată când am fost certaţi din vina lui nu şi-a cerut scuze. Niciodată. Am făcut eu pace convins că orgoliul nu ţine de prietenie, deşi poate eu ar fi trebuit să fiu mai al dracului(convenţional) şi să-l am, dacă judecăm după logica lui, pe care nu pot decât să o presupun. Mai de curând se ferea să îşi spună problemele, i se citeau decăderea şi înşelătoria pe chip, sentimentul că "l-a făcut pe prost". "Prostul" eram eu aici, un prost de la care el, deşteptul, a avut atâtea de învăţat. Veţi zice că îi reproşez. Da, îi reproşez tocmai pentru că eu m-am purtat cu el ireproşabil. Încetez acum prietenia aceasta cu amărăciune pentru că nu vreau să-l văd canalie din ura necanalizată la adresa mea. I-aş spune: poftim, prietene, tocmai pentru că îţi sunt prieten mă dau înapoi un pas ca să ai dreptul la ură, mă dau înapoi un pas ca să mă poţi scuipa cu poftă, dacă aş fi prea aproape ai risca să te uzi scuipându-mă pentru că poate avem o problemă de identităţi. Ai dreptul la ură, la ranchiună, dar ştiu că urăşti recunoştinţa pentru că orgoliul tău nu poate dormi liniştit în numele prieteniei. Te privesc trist dar totuşi senin şi mă gândesc că poate te voi ierta dacă vei scrie o carte mare, că tot ai ambiţii în domeniu şi, cred, şi talent, aşa că aceasta e o provocare pentru orgoliul tău, nicidecum o injurie, nicidecum un şantaj. Să fii iubit! Iar dacă prietenia e o masă rotundă voi şti că tu mănânci în picioare!

Darie Ducan

3 comentarii:

Anonim spunea...

e trist dar e minunat ce ai scris tu aici.

Darie Ducan spunea...

e

Anonim spunea...

Prietenia pura e o masa cu doua picioare asezate pe mijloc. Amandoua se sustin reciproc iar cand una dintre ele cade ca asa a fost sa fie sau din cauza celeilalte, nu-i nimic,masa ramane utilizabila putandu-se manca si din genunchi.