joi, 22 iulie 2010

O cronică despre Aprilie aseptic




ŞANSA POEZIEI


Scriind despre Darie Ducan, gândul alunecă, inevitabil, spre Răzvan Ducan – tatăl, şi nu este un păcat prea mare, chiar dacă se spune în franceză „comparaison n est pas raison”. Tată şi fiu se exprimă în poezie aproape la fel, ei seamănă în atmosfera creată în jurul exponatelor poetice, nu pot fi desprinşi unul de altul în interpretare, ţin de aceeaşi familie lirică, dar sunt, în acelaşi timp, şi foarte diferiţi. Spre deosebire de poezia lui Răzvan Ducan, cerebrală şi încercată, senzuală, poezia lui Darie Ducan e mult mai tristă, dar şi mai pasională, mai bătrână, parcă, invers proporţional cu specificul vârstei, ce-şi găseşte un argument în versurile: „M-am născut într-un secol cu miros de mobilă/ bătrânească.” E greu de spus care dintre cei doi Ducan e mai mare sau mai mic. Din fericire, sunt de nedespărţit şi niciunul nu scapă de celălalt. Nici istoria literaturii de amândoi.
Volumul lui Darie Ducan, „Aprilie aseptic”, Editura Nico, 2010, vorbeşte despre o singură lege: „omul nu are voie să facă mai mult praf decât sfoara de care ar fi să moară”, oferind şi o posibilă pedeapsă în cazul încălcării acestui precept străbun: „Când ţi-ai depăşit moartea în praf se cheamă că eşti/ drum.” Cititorul, astfel pus în gardă, asistă parcă la un alt proces Galileo Galilei, unde nu încap jumătăţi de măsură, unde omul rămâne măsură a tuturor lucrurilor şi unde Darie Ducan, cu maturitate şi înţelepciune, aşează fiecare destin în cutia (Pandorei) lui, în patul lui Procust, transformă semnele vremii în detalii biografice, oscilează între real şi ireal, ca o busolă în derivă, îndoindu-se şi mărturisind: „mi-aş întreba tatăl dar nu/ ştie sigur dacă sunt abstract sau concret.”
La câtă poezie se scrie astăzi, e dificil de realizat ierarhii pe termen lung. Topurile se schimbă de la o săptămână la alta, chiar de la o zi la alta, şi nici premiile anuale, de Uniune, de reviste, de fundaţii, de societăţi, nu mai au valabilitatea înscrisă, ajungând să expire înainte de termenul promis. Nici nu sunt bine decernate, că alte nume proaspete şi valoroase aşteaptă la rând.
Pentru Darie Ducan, lucrurile par să stea foarte bine. El nu urmăreşte glorie imediată, nu se grăbeşte decât încet, nu caută să iasă în faţă cu orice preţ şi, precum poezia din ultimul timp, „nu se impune, ci se expune”. Poetul şi-a întins pe o masă de lucru toate instrumentele, procedeele, materia primă, teorii, trăiri, teme, forme, structuri, surse de inspiraţie şi, din cunoaşterea lor şi din efortul de-a le uita pe fiecare, creează poezie nouă. Cu aceleaşi cuvinte, Darie Ducan scrie şi descrie o lume nouă, neexplorată încă. Poezia lui este încifrată („prea rar ne întrebăm de ce această stare de bec când în/ moarte e atâta lumină”), este o poezie a sentimentelor proiectate în abstract („simt cum capătul ploii există”, „Vara asta se poartă singur”), o poezie ce frapează, uneori, la modul ilogic („pe Iisus l-au prins într-o grădină de păr pubian”).
Intrarea în poezia lui Darie Ducan e greu de accesat. Nu oricine trece bariera de cuvinte, de imagini, mai ales de combinaţii dintre cele mai inedite, pe un bogat fond metaforic, cum ar fi: „volţii plăcerii”, „infarcturile nisipurilor”, „tencuiala ochiului”, „himenele-nvierii”, „uretrele dunării”, fără a avea un permis ce presupune lectură de poezie, mai ales contemporană. Fără pretenţia de-a îndeplini în totalitate această condiţie, aşa cum ar merita, am pătruns dincolo de textul poetic, bucurându-ne de farmecul unui univers în formare, cu privilegiul de-a fi de la bun început, cu drept de-a paria, încrezători, pe un succes ce nu se va lăsa mult aşteptat.
La chipul propriei poezii, Darie Ducan lucrează ca un sculptor neobosit, păstrându-i lutul ancestral, naturalul, dar aducându-i şi plus de formă şi culoare, accente moderne, design expresiv, ca-ntr-o înţelegere dintre sculptură, pictură şi poezie. Desigur, tinereţea îşi cere dreptul de...autor. Poetul e temerar în exprimare, de multe ori forţează mâna cuvintelor, ar dori să spună tot dintr-odată, nerăbdător de-a scrie capodopere cu fiecare vers, dar este trădat în aceste demersuri avangarde, cu blândeţe, de o anume gingăşie care îl trădează. Darie Ducan încearcă mai multe registre de exprimare, care îl prind fiecare în felul lor: e îndrăzneţ, amar („ne vom ruga la un Dumnezeu al câinilor”), e puţin misogin, ca orice poet („Mai iau străzile ca altădată nu ca să te caut,/ ci ca să nu te găsesc şi să mă pot culca liniştit”), e nihilist şi deprimat („Apropiaţi stăm ca două/ şine de cale ferată/ şi nu putem face dragoste/ de fixismul fluenţei acestei lumi”), e ludic („Calciu efervescent/ sunt eu şi mă/ dizolv în tine”), e analitic, de ce nu ? („bunica mea îşi aşază/ seară de seară medicamentele/ ca piesele de şah înainte de a le lua”), declamativ („te-aş fi îndrăgit ca pe/ un copil luat din benzinărie”), trist, mai ales trist („Sunt atât de singur în oraşul ăsta/ că nici n-am cine să-mi moară;/ Dacă aud salvarea stau liniştit,/ umbra mea e mereu cu mine”).
Deocamdată, volumul „Aprilie aseptic” dă tot ce are mai bun. Încercând vecinătăţi diferite, de şaizecişti, de optzecişti, de douămiişti, Darie Ducan e aproape de conturul unei direcţii personale, mai mult decât de un stil. E ca un copil pentru care ursitoarele au pregătit mai multe obiecte pe o tavă strălucitoare, în cazul de faţă mai multe abordări poetice. Cine ştie pe care va pune mâna tânărul poet şi ce va alege să-i însoţească destinul literar, în mod predestinat?...
Există în poemele din „Aprilie aseptic” două simboluri fundamentale: apa („o apă de etnie bizantină”) şi aerul (aerul atrage ca un magnet alt aer), surprinse ca elemente esenţiale ce împletesc viaţă şi moarte, într-o filosofie potrivit căreia „morţii îi e sete de câtă apă suntem” şi „mori înecat în cantitatea de apă transpirată la naştere de mama ta”. Nu ştim de unde vine această relaţie specială a lui Darie Ducan cu moartea. Poate din contemplarea ei. Este vizibilă încercarea poetului de-a înţelege moartea, cu seninătate, cu revoltă, ca-ntr-o răzbunare pe nedreptatea ei: „Şi ziua morţii mi-e atât/ de ştiută”... „că numai a naşterii se mai poate schimba”, „Până la 9 eşti cifră,/ de la 9 eşti număr,/ până în luna a 9-a stai să fii,/ apoi eşti direct moarte.” Poezia lui Darie Ducan e una a relaţiilor paradoxale, cu moartea („cineva respiră / din moartea mea”), cu limba română („Cuvintele nu tac singure”) şi a legăturilor fireşti cu mama, cu tata („devin atât de mult copii încât mă tem/ că nu mi-am găsit încă pe cineva să mi-i nască”), cu iubita („se aud scârţâind sânii tăi bronzaţi ca nişte care”), cu cerşetorul („Numai pe străzile pe care ai cerşit s-au devalorizat/ bani aşa de tare”). Tema volumului este o sumă de condiţia poetului, existenţa determinantă, sensul vieţii, rostul rostirii şi concentrează toate aceste distanţe pe care le-am ilustrat. Ne imaginăm un cerc şi în mijloc e poetul ce ţine în mâini aţe egale pentru punctele de pe circumferinţă, pentru ca cercul să nu se lase, să nu fie distrus. Grija faţă de aceste distanţe, toate de-un fel, nu-l lasă pe Darie Ducan să părăsească nicio clipă altarul poeziei.
Alături de apă şi aer, îşi găsesc loc în poezia lui Darie Ducan şi alte simboluri, să le numim convenţionale. Acestea sunt: iodul, cutia neagră, cariul, sângele, vodca, ţigla, voltul, într-o paletă largă, cu multe nuanţe. Ordonarea lor nu este o tară a criticilor statistici şi exacţi, dar spune ceva despre inspiraţia din cotidian, pentru că şi Darie Ducan, aidoma colegilor tineri, foloseşte cotidianul, banalul, ca pe un izvor nesecat, ascultând în permanenţă, parcă, de acel simplu şi livresc îndemn „Să nu uiţi, Darie!” Şi Darie nu omite niciun amănunt din trăirea zilnică fără să-l transforme în poezie. Ochii lui nu sunt la suprafaţa obiectelor, privirea nu se împiedică de aspect, ea caută un sens al lucrurilor, dă un sens acolo unde crede că poate schimba ceva. De aceea, de multe ori, discursul poetic al lui Darie Ducan surprinde, e ca o fugă ( nu neapărat muzicală, pentru că armonia versurilor nu este la liber, este de factură interioară), dar o fugă de forme, de structuri lirice devenite şablon. Acolo unde părem convinşi de ce urmează, tocmai acolo apare o deviere („Şi când mor/ tot exist”), ce lasă impresia că este intenţionată, artificiu, măiestrie de artist, dar e suspectă de pură naturaleţe a gândirii, de specificul formulei atât de căutate, numită „altfel spus”, spre lauda poetului. Astfel, altfel prind glas la Darie Ducan, de exemplu, poemele de dragoste, atinse de eros: „Cărţile mele trec noapte/ de noapte printre sânii/ fetelor ce le citesc/ şi când adorm îşi pun/ semn de carte aerul dintre ei”, „Am avut cândva fineţe, îţi găseam un nai în orice parte a corpului,/ în orice cută de piele” sau „Tot sexul e numai mecanica fină/ dintre luciul apei cu luciul altei ape”.
Descompunerea materiei, ca procedeu simbolist, este adoptată de Darie Ducan ca un refugiu din calea textualismului gol, ce-ar ciobi cubul perfect al poeziei: „În sâmburii de praf/ se depune praf interior”. Darie Ducan vorbeşte la plural, în numele unei generaţii de poeţi „flămânzi de metafizică hohotitoare”. Aici, metafizica e descendentă din filosofia greacă, iar „hohotitoare” învăluie în mister noţiunea veche şi nouă de „râsu - plânsu” ironic, dureros, sarcast.
Delicateţea cuvintelor din domeniul filologiei – elegie, princeps, poietică, cenaclu, sintaxă, sinonimii, in nuce – sunt contopite într-un dialog rece, cu un limbaj secund, medical – infarct, septicemie, perfuzie - ca şi cum Darie Ducan ar fi un descendent al lui Dan Barbilian (Ion Barbu), dar care pune în evidenţă înainte de toate cele două aspecte ale poemului: formă şi fond, aparenţă şi esenţă, corpul medical sau geometric şi semantismul lui nesfârşit.
„Aprilie aseptic” este un volum al tuturor posibilităţilor. Luna aprilie e una dintre cele mai capricioase ale anului. În limba germană se spune „April, April, er macht was er will”. Face exact ce vrea: soare, ploaie, zăpadă, vânt, cald, rece. Aşa este şi poezia lui Darie Ducan din acest „Aprilie...” protejat, fără microbi, fără viruşi, devenit...aseptic. Nu i se poate întâmpla nimic rău. Opera(ţia) a reuşit. Şi dacă „din acest moment ne uzăm în porecle ca să ne ţinem/ numele ca pe haine bune” şi dacă „ne putem mândri cu faptul că avem mormintele atât de/ aproape că şi în secetă dacă fac un pas spre tine îmi/ transpiră talpa”, atunci vom folosi poemele din „Aprilie aseptic” ca pe o formulă de recunoaştere şi ca pe un loc de dincolo de exprimarea fadă, unde numai poeţii adevăraţi se întâlnesc.

ELENA M. CÎMPAN

Un comentariu:

Anonim spunea...

nu a inteles substratul politic al cartii