joi, 15 iulie 2010

Jalnici şi soft

E o problemă pe care o observ cvasiunanim în România. Binele aparent, răul de esenţă! E totul imagine, clişeu, în spatele fardurilor de ocazie putrezim abundent şi murim cursiv ca o muzică de relaxare. Nirvana. Suntem jalnici de multe ori şi ni se pare că suntem eroi. Media sunt de multe ori o infecţie stomacală. Ceafa şi şunca abundent la purtător atârnând pe scaunul(statutul) obţinut prin lins fac parte din peisajul deconcertant de Românie ucisă. Prefer să îmi uit ţara, mediul mai mult decât să mi le urăsc. Uitarea e iertabilă, ura nici măcar. E nu atât culpabilă cât autodistrugătoare.

Da, noi aici prea o luăm personal, orice ar însemna asta. Prea are cineva ceva cu noi. Nu? Doar paranoia e un vânticel călduţ de mari artişti, toţi ne-am născut poeţi(deşi e vorba şi de alţi artişti!), toţi vrem ceva de la viaţă, toţi suntem hiperrafinaţi dar dacă ne moare mama aşa poeţi cum suntem nu putem să-i scriem nici textul de cruce că ne stricăm reputaţia de poeţi glossy, jalnici şi soft. Cum? Noi să scriem pe cruci? Vă daţi seama lui Shakespeare şi Ovidiu ce le-a scăzut cota când şi-au scris epitafurile? Nişte amatori, nu?

Ne e bine, suntem cu toţii fericiţi şi în lume şi în pat şi la un moment dat ne sinucidem ca toţi ignoranţii şi toţi elitiştii să se întrebe dacă am înnebunit. Nu, Mădălina Manole, generica Mădălina Manole nu a înnebunit, nu trebuie judecată de nimeni, doar s-a săturat să se mai prefacă şi şi-a eclipsat propria sinceritate ultimă. Oricât de rău mi-ar părea, pentru că eu încă mă complac în prefaceri, îi admir sincer realismul şi o înţeleg.

D.D.

Niciun comentariu: