miercuri, 23 iunie 2010

Văduv de România




Poate că nu trebuia să scriu articolele ultime ci să îmi iau catrafusele şi să plec în exil pe un vârf de creion, poate că ar fi trebuit să plec undeva unde până şi apa curge veche şi încă se mai văd pe ea răcoririle mâinilor ce au lucrat la vreun letopiseţ. Vechime, rahat, la noi vechimea e în altă parte. În mentalitate. De aceea afirm trist că mă simt văduv de România, e pentru prima dată când simt că mi s-a confiscat ţara.

Simt asta în fiecare minut când se mai ia câte o hotărâre abuzivă la nivel înalt, de fiecare dată când mi se mai cere câte o declaraţie pe propria răspundere că nu am niciun venit şi pe care refuz să o dau pentru că mi se pare o percheziţie abuzivă din partea acestrui stat ticălos şi crâncen care nu răspunde în niciun fel de nimic din ceea ce face.

Nu sunt un apologet al PSD şi nici al lui Adrian Năstase, familia mea a avut de suferit din cauza unui partid cu ochelari de cal cum e acesta, dar să fii tu Boc şi să ceri o comparaţie cu mandatul de prim-ministru al lui Adrian Năstase în ceea ce te priveşte mi se pare un tupeu infernal şi de vagabond ordinar. Atunci, mai cinic, mai necinic, mai pe spatele căpşunarilor, exista un dram de creştere economică, se fura la fel de mult că mereu şi mereu la noi se fură mult, dar acum va fi văduvie pe ţara asta.

În curând până şi în visele şhaormăreselor din Sălăjan Boc va încăpea pe frigare. Degeaba, setea de o echitate cât de cât acceptabilă nu trece cu expoziţia vinilor guvernelor foste când acesta ia măsurile pe care le ia. E de vină guvernul Take Ionescu, nu? Guvernul I. G. Duca? Da, guvernul I. G. Duca e de vină. Să dai vina pe alţii acum e ca şi când PDL ar scoate demonstranţii în gara Sinaia să protesteze contra măsurilor luate de prim-ministrul interbelic. Să se ridice statuia glonţului!

Abuzuri din toate părţile, te simţi insultat, te simţi scuipat în faţă şi îţi aminteşti râzând de tâmpitele pleonasme pe care le scoteau comunişti: "democraţiile populare". Eh, acum nu e chiar atât bine ca atunci cât să nu mai încapă binele în cuvinte şi să se lărgească într-un pleonasm ca picioarele bătrânilor lungite pe un taburet, seara la măririle de pensii. Măririle dinspre guvern, pe anii 2050-51 sau chiar 52. Da, am observat, contează din ce direcţie priveşti mărirea, e o chestiune de optică, de fineţe, nu de bardă, nu de Ciomu, numai că noi ne prindem mai greu. Noi şi iaurtul. Noi şi chefirul.

Suntem cumva fiii ploii, Pena Corcoduşa e mama noastră şi ne-a făcut cu vreo clanţă de birt care şi-a ejaculat în ea răceala de a nu fi deschis nimeni acea uşă cu mâna, ci toţi cu piciorul. Suntem neglijabilii acestei ţări de gelaţi, suntem mamaia şi tataia care încurcă mereu că nu mai mor dracului odată să ne facem şi noi veacul cu casa asta care după unii ar fi ţară.

Mă simt văduv de România şi nici nu ştiu cum ar trebui să mă comport. Sunt maimuţărit de tot felul de sentimente şi imobilizat în neputinţă şi silă. M-aş exila eu pe un vârf de creion dacă n-aş şti că vin alde Chereştoi să-mi ia şi lemnul, alde Videanu să-mi tragă şi mina de grafit de sub picioare că poate o da de marmură mai încolo. Nu plec pe niciun creion, nu mai escaladez nimic, scriu în gând ce vreau să scriu şi poate am norocul să uit că sunt văduv de România.

Stau între a mă întreba dacă trebuie să port doliu şi a cere cuiva să-mi spună unde se rezolvă problemnele de rezidenţiat ale românilor din România, pentru că acum statutul meu, aici, e doar de rezident.

Darie Ducan



*Din Categoria Traiane, mai dă-le 100! vă oferim imaginea de mai sus.





Niciun comentariu: