miercuri, 12 mai 2010

Poemul lepădării de sine

Demult voiam să scriu o proză
despre singurătatea unghiilor tăiate,
un roman întreg,
despre cum ele,
uitate complet după ce sunt
alungate de proprietar,
nu îşi refac viaţa
dar visează că le cresc degete
şi lor, în continuare, maşini de scris
din care nu se ştie ce va ieşi
dar care ne învaţă mângâierea,
ştii tu, literele tari sunt ca revenirea muşchilor,
au reacţiune ca vorbitul faţă de scris.
Demult voiam să scriu o proză
plină de lut narativ din demolări de case
din ridicări de morminte,
din luări pe sus de la contribuţia fricii.
Degeaba i se va da cheia oraşului, acest poem are
să o bea ca făcută din ceai
într-un timp când unghiile şi-au făcut sectoare,
s-au împărţit în roase, lăcuite şi smulse.

Darie Ducan

Niciun comentariu: