sâmbătă, 8 mai 2010

Poem de Litere bucureştene

Exact cât ţi-ar ajunge aerul din amfiteatrul Haşdeu, da,
şi el ajunge să faci sex cât să naşti pe rând un popor fericit,
cu toată istoria sa, cu toată pielea-presa lui.
Îl şi văd plin de sânge respirând vânăt, cineva apasă clanţa,
cineva posedă o foşnire de cursuri.
Ai căpătat corn şi lapte azi, ca în gimnaziu,
o fericire de popor făcut pe tablă,
mă ştergi apoi cu buretele de parcă tu m-ai fi scris,
da, e aer destul aici, mă ştergi pe al treilea picior
ca Iisus pe criminali, de la o crimă de drept comun vii,
Alexandra, de la o crimă de drept şi numai când îţi uiţi
câte ceva la mine ştiu că revii, de aceea îţi ascund tot felul de lucruri
şi tu, cuminte, te faci că nu vezi. Şi tu cuminte când scrii cursuri
în acest amfiteatru nu mişti foile violent să nu se taie aerul,
maioneza noastră, sperma noastră cea de toate sările,
pentru că ştii foarte bine ce mai e de iubit.
Ştii foarte bine că aici ne-am cuprins într-o noapte când ne-am ascuns de portari
apoi am plecat spre uşă şi-am picurat sămânţă ca să găseşti drumul în noapte,
te-ai luat după ea şi ai ajuns în sfârşit unde voiai, doar că nu ne e clar un lucru,
Alexandra, cumplită Alexandra, dacă dimineaţă studenţii ce au invadat holurile
sunt născuţi acolo din urmele mele sau nu. Căldura ar permite-o, prelungirea
ta în ziduri i-ar fi putut alăpta cu toţi sânii anelor.
Ce popor fericit, ce amfiteatru vânăt, am coborât din visurile lui Haşdeu
direct în vârfurile sexelor noastre, crucile noastre de pe mormânt.

Darie Ducan

Niciun comentariu: