luni, 19 aprilie 2010

Timpul neferos al literaturii

Îmi e tot mai clar că niciun cub din lada mea de grădiniţă, de cuburi, nu mai are puterea de a intra în forma de pătrat care îi era destinată ca să ne lumineze pe noi, vlăstarii. Astăzi literatura e altceva: o peroadă, un secol al vetei din urechi, a părţii mereu nevăzute a ei. Da, observ un timp neferos al literaturii, un timp indigen de braconaj senzorial şi al sinecurilor. Riscăm de pe acelaşi urs din pădure să vindem zeci de piei şi să ne tot fie frig aşa până la mie. Riscăm amănuntul dexterităţii, pubertăţii noastre pe care o savurăm insistent. Riscăm.

Se face ceaţă în jurul crematoriului literelor cuvintelor pe care nu le mai folosim. Un timp neferos al literaturii, chiar un timp foios, dar fără foi, un timp de pixeli la care renunţăm ca la hainele vechi după duş. Zisa e frigul nostru existenţial, dar nu sinuciderea e făcuta. Scriem fiecare din intrigi sexuale, de club, de edituri, de lectori, amestecăm votcile cu cimentul şi le bem ca pe un mix. E frig în eternitatea iluzorie. Nu sunt fotolii, se stă turceşte. Se rebdă poetic. Aiurea. Lasciv.

Timpul neferos al literaturii e o afecţiune a nasului, a organului esenţial al poeziei. Timpul neferos ne întoarce iar la casele de paie după ce ne-a învăţat cu blocurile făcute pe structură metalică, precum în New York. Suntem neferoşi şi scriem tandru, scriem trist, scriem dumnezeiesc de fin, ca o apă insesizabilă cu care îţi trece de sete. Suntem într-un timp neferos al literaturii. Ce păcat că nici nu putem rugini. Ce păcat că s-au cheltuit toţi banii de aer pe vaccin antitetanos. Ce păcat pentru noi, ce păcat.

Darie Ducan

Niciun comentariu: