joi, 1 aprilie 2010

Observaţie de oraş furnicar

Tristeţea de a fi român tind să cred că e mai mult hazul de a fi. Un fel de Hamlet care îţi dă răspunsuri făcându-te pe tine să-ţi pui întrebări care să se muleze şi pe intriga dacă el e sau nu e Hamlet, dar şi pe problemele cu adevărat existenţiale. În sprijinul acestei idei am observat, fără să doresc să observ şi am înţeles fără să îmi propun ceva: mă aflam într-o zi, oarecare de n-ar fi simbolică, specială de n-ar fi realistă!,în pasajul de la metrou dintre staţiile Unirii 1 şi Unirii 2, în Bucureşti. Culoar strâmt, lume multă, oră de trafic maxim, cam 18.00. Pe perete era fixat un coş de gunoi în care se afla o umbrelă deschisă care ocupa tot culoarul şi aşa înghesuit şi nervos, cu ritm cadenţat de mers, ca în mină. Că s-o fi deschis singură umbrela cred, doar nu o fi pus-o cineva anume deschisă în coş. Aşa stricată cum a fost a avut puterea să se deschidă şi să ocupe mai mult spaţiu decât ar ocupa un supraponderal pe care-l înţelegi numai cu hartă. Lumea se înghesuia, se împingea să treacă, să ajungă la trenurile grăbite spre patru zări, alias sectoare. Dar nimeni nu a avut inteligenţa să ia acea umbrelă şi să o închidă. Nimeni. Preferau toţi să stea la coadă, unsuroşi, neunsuroşi, ţigăniţi, obosiţi, muncitori, respectabili, stimabili, samuroaice cu rigle de arhitectură în spate, femei cu plase, domni. Nimeni nu făcea loc, nimănui nu îi trecea prin cap asta. Toţi îşi urmau cu plecăciune datul, să aştepte. Ar fi preferat chiar să umple de pumni un om din faţa lor decât să ia umbrela ca să facă loc. Se poate spune că ne dominau gunoaiele, erau ca un oficial, de neatins. Preconcepţia era antecamera esenţei. Dar poate că tocmai umbrela apăra gunoaiele de ploaia aceasta de oameni, de ploaia aceasta de trafic, pestilenţioasă şi searbădă. La un moment dat umbrela s-a deschis de tot şi a blocat complet culoarul, nimeni nu mai încăpea să treacă. Oamenii au format o coadă şi aşteptau să plece sau să fie luată, dar nimeni nu o lua. Poate şi azi mai aşteaptă să fie luat gunoiul ca să poate prinde şi ei trenul. Evident, ultima frază nu s-a întâmplat dar cum ar fi să fi fost? Dar cum ar fi să fie? Suntem o ţară oricând dispusă să plouăm ca să aibă destin o umbrelă. Obiectualul ne place, de la marxism la erotism şi de la idealism la metrou. Atenţie, se închid uşile. Toate!

Darie Ducan

2 comentarii:

georgiana spunea...

Nimeni nu a luat umbrela?!
Dar de ce nu ai luat-o tu, Darie? de ce?!?
:))))

Darie Ducan spunea...

Pentru ca eu sunt umbrela!