marți, 9 martie 2010

Prezenţa morţii oamenilor mari

- la moartea profesorului George Gană-


În facultatea de Litere din Bucureşti simt că trăiesc, în ultimul meu an acolo, tristeţea de a fi martorul morţii unor oameni mari, a unor profesori extraordinari şi care au ştiut să predea literatura cumva în continuarea a ceea ce fusese cândva şcoala de profesorat, şcoala lui Călinescu, Vianu, Rosetti. Azi devine altceva mai mult prin moartea profesorilor mari decât, paradoxal, prin înnoirea lor. E o consfinţire prin fatal, e Socrate trăind mai mult prin moartea decât prin viaţa sa. E bulversant pentru noi, tinerii scriitori şi filologi să trecem prin holul de marmură al facultăţii şi, sub statuia lui Eminescu, să vedem candele aprinse, de veghe. Candele în care nici statuia nu suflă, dar pe care cumva răceala ei le întreţine ca pleoapele ochii. L-am pierdut astfel pe Dan Horia Mazilu în urmă cu ceva timp şi am rămas trişti ca nişte cazanii necântate. Acum a murit profesorul George Gană, iubit şi respectat literat, veghe a operei complete a lui Lucian Blaga. Mi-a fost profesor în anul al doilea, îi învăţasem cu dumnealui pe marii clasici, cursurile deveneau nişte seminarii, deşi în vârstă plăcerea dialogului îl revigora, singurătatea lui Eminescu, ascuţimea lui Caragiale, toate concurau la a se prelungi şi pe holuri. La a ne influenţa şi la a ne cizela. Un profesor mare e şi acela care te ştie tempera inteligent şi constructiv, care te ordonează fără să îţi taie aripile, ca o mână de asistentă sub care nici nu simţi nici chiar cea mai dureroasă injecţie.Acesta a fost pentru mine domnul Gană, un profesor care mă iubea şi pe care l-am preţuit şi îl preţuiesc în egală măsură. Nu a fost loc pentru dumnealui în cimitirul Bellu, sunt uneori mai multe pentru anonimi care au cavouri de termopan, grosolane. A murit şi...deodată nu îl mai văd pe holuri, nu mă mai opreşte să mă întrebe dacă mai scriu şi să îi răspund „normal că da”, nu îl mai văd să discutăm despre teatrul lui Eminescu, despre Decebal, despre Mira, nu mai e. Au rămas holurile ca nişte vene din care oamenii se retrag ca sângele. Ah ce sete îmi e în această secetă de oameni mari! Încă mai e de secat, încă mai sunt oameni mari care pâlpâie ca instalaţiile de brad dar care rămân verzi mereu prin puterea de exemple distinse, echilibrate. Oamenii care nu ies în evidenţă , oamenii fără stridenţe, au o taină a lor ciudată prin care îi şlefuiesc pe ceilalţi nu prin nonconformism, ci prin bonomie. Aşa l-am simţit eu pe domnul Gană, mare profesor de mari, mare profesor de mari clasici. La 75 de ani s-a stins un om frumos şi tânăr prin puterile sale. Moartea e mai bătrână prin forţa lui. Măreţ e că şi acolo, ca şi între noi, tineri turbaţi sau florali, pune echilibru. Dumnezeu să îl odihnească! Acelaşi al echilibrului.

Darie Ducan

Niciun comentariu: