duminică, 21 februarie 2010

Luceafărul de grotă

Nesubordonat şi albastru, într-o dimineaţă ce părea banală am plecat spre facultatea căreia îi sunt cărămidă. Numai gândul că dacă eu nu mă duc la ea o surpă mă face să am milă pentru tot ce e de la Cuza încoace, dar mai ales pentru ce nu e. Mă îndrept cursiv spre staţia de metrou cea mai apropiată casei mele, într-un Bucureşti matinal exact ca ochii căţeilor proaspăt fătaţi. Coborând, observ o placă de lumină pe un zid al staţiei "lăsaţi orice speranţă de a scăpa, voi, cei intraţi aici". Râd pomelnic, îmi scuip în sân şi mă întorc "Virgile, unde eşti?" În spatele meu un câine duhnea a prietenie potenţială, zăcând pe un fumigen capac de canal, la încălzit. Cobor, prind trenul în ultimele lui răbdări de a aştepta muşterii ca mine, îmi ocup locul, stau cu faţa la geam, mă feresc să văd oameni ca să nu mă întrebe de sănătate şi mai ales să mă facă să n-o mai am, citesc o cărţulie sezonieră, ascult o muzică liniştitoare, Mozart poate, la căşti, deoarece o prefer melosului "atenţie, se închid uşile"! Nu trece o staţie, aşa cum aş putea spune nu trece o viaţă, că urcă şi se aşază pe podea, târâş, un om cu cioturi de picioare, nu îi pot spune cerşetor pentru că nu cerea nimic, tu îi dădeai de parcă îi cerşeai scuze că nu ai mai mult. O ciudată maieutică, un ciudat socratism se năştea în această halucinatorie relaţie. De ce? Pentru că acest ronghioş fără picioare, acest târâtor îndumnezeit recita Luceafărul lui Eminescu, pe tot, strofă cu strofă. Când a început nu mi-a venit să cred, îmi părea o corcitură între un târnăcop şi un telegraf, cum ritma sacadat poemul, cu greşeli, cu tonuri ca şi căpătuielile soartei, dar era tot. Publicul părea înmărmurit, toţi mimau că citesc în cărţile lor sau vorbesc. De fapt nimeni nu făcea altceva decât să tragă cu urechea, să respire Luceafărul prin ureche, poate călduţ, poate burlesc, rabelaisian, dar respire. Îl priveam înmărmurit şi transfigurat, mă îndepărtam de el şî îl priveam dintr-un loc înalt de unde privesc eu oamenii când apropierea prea mare mi-i face neclari şi neclasabili, era el, un om fără picioare, în fundul pământului, recita Luceafărul. Mai jos sunt probabil doar notele de subsol, mi-am spus, şi poate că şi viermii ce îl vor roade sunt doar nişte note de subsol pentru ce crede el despre moarte, poemul îl apără. Toată această incantaţie înmărmurită trăgea trenul, râma de sub pământ în care clocotea învierea, viermele imens şi cu striaţii, cu scaune, geamuri, viermele fatal. În el se digera emiterea şi receptarea poemului. Moartea nu se sinchisea să-i pese, semn că poate merge mai departe, că pământul antifonează sensul sau chiar creierul de tablă călită al ei şi implicit al viermelui e mult prea mic pentru a pricepe, deşi "vorbesc pe înţeles". Hainele omului, ca nişte aripi arse după ce i le-au lovit cu mucuri de ţigară, singurele pietre ce le-au mai rămas pentru dintr-o antichitate miriamică, atârnau pe el albastre precum cerul, dar pline de pete de petrol, de iarbă şi de humus. Se târa pe podea, fâşâia ca o reacţie de păsări ude, ca un fosfor de chibrit ce se aprinde pe zvârcolirea ei. Figurile de juraţi ale celor din trenul metropolitan zăceau spăsite atârnând de chipuri ca nişte haine pământii. Tremurul truverului renăştea şi cutremura, parcă nici nu oprea în staţii, oamenii uitau să mai coboare, capătul poemului era mai important decât capătul drumului, deşi ei aveau să stea mai mult sub pământ ascultându-l. Metroul a trecut la un moment dat prin staţia Eroii revoluţiei, pe lângă cimitirul Bellu, pe lângă Eminescu şi o atmosferă de sinonimie lăptoasă s-a lăsat peste tot, geamurile se albiseră şi secretau zer al vederii "asemene uitării celei oarbe". I-am dat bani, monede grele de parcă le-aş fi desprins cu tot cu ochii morţilor de mai jos şi am ieşit orbit de o veşnică acreală de la metrou, neştiind ce timp e, ţâşnind ca un jet de lumină, alături de ceilalţi călători. Trei zile după aceasta au vuit ziarele că la metrou s-a descoperit petrol, de la jeturile care eram, unele înnegrite, căci unii mai şi rămân oameni, s-au şi adus sonde să se monteze, s-a reiterat chiar un nou Hitler care să-l ceară, însă nu au găsit decât semnul de carte din care învăţase omul, scăpat, demiurgic. Feţele albe şi luminate de paloare ale celor de la metrou au îngenuncheat oraşul, cartela de metrou devenise de înviere, aparatul de compostat Cătălina, iar pletele lui blonde se zvârcoleau impenetrabil ca şerpii zvârliţi după ce li se scoate veninul. Virgile, unde eşti? Virgile! am zis. Şi câinele s-a apropiat de mine cu un catren de picioare, al o sutelea, apoi a început să ningă cu virgulele sărite de omul de jos.

Darie Ducan

Niciun comentariu: