vineri, 12 februarie 2010

Descrierea chipului 11

Vara indiană o năucise de tot. Începuse să se plimbe pe lângă casele lacului cu sonoritatea cu care ar fi scris un testament optimist. Într-o dimineaţă pe la cinci m-am trezit şi am coborât după ea. Pe frigul acela bucolic mi-am dat jos paltonul şi i l-am pus pe umerii goi ca două felinare reci. Mi-a cerut monede să le arunce în lac. De ce, Alexandra, de ce să le arunci în lac? Lacul e un cerşetor, îmi cere. De ce e cerşetor? am întrebat-o. Pentru că stă, nu face nimic. Cel puţin râurile curg, ele măcar cântă la vioară sau la acordeon, nu cer nimic gratis, ori lacul cere totul gratis. De ce îi dai? am încercat să mă pliez logicii ei. Pentru că mi-e teamă de apă dar o iubesc. Nu pot fără apă, nervii mei se usucă dacă nu ating o zi luciul apei. Ai vrea să fii profesorul meu de luciul apei? Cum, Alexandra, cum? Să mă înveţi cum rezistă luciul să stea deasupra apei, să nu se scufunde, dar nici atât de sus cât să atenteze la aer. Mai dă-mi monede! Chiar mai subţire ca ele e luciul apei. Alexandra, dar ce, e portofelul
cât purcelul?
Nu purcelul
cât sfredelul? Trebuie, mi-a spus, trebuie să ai încredere în mine şi să îmi predai luciul apei. Aşa îmi voi înlătura obsesia nervilor uscaţi după nopţile de vară. Mă trezesc din somn, doar ştii, mă duc în baie, îmi ud tâmplele şi mă întorc în pat lângă tine. Sentiment de zăpuşeală. Da, ştiu, mă înşeli cu apa, dormi mai mult în baie, încep să fiu gelos, credeam că e un pretext. Nu e, iubitule, nu e, fără apă nu pot trăi. Obsesia se derulează filmic. Se apropie episoadele ei finale. De ce luciul apei nu se scufundă şi când vreau să îl ating îmi intră mâna prin el? Lemnul, lemnul pluteşte şi el, dar îl pot atinge, îl pot lua în mână. Ce fel de lemn e luciul apei? În ce păduri creşte? Face scorburi? Are înecările fructe? Sunt coapte? Se pot face dulceţuri din ele? Şlipoviţă? Rachiu? O sumedenie de întrbări existenţiale, de cuplu, mă frământau până spre ambigen. Viaţa de cuplu e un arminden perpetuu, te munceşte. Până şi paloarea întrebării îţi dă pete din soare pe care ai datoria să le vindeci până la lună, exact cum pe un copil ai datoria să-l creşti, ca să se care de-acasă amanetându-ţi bijuteriile şi şutindu-ţi până şi proteza de aur din gură, când dormi, ca să ţi-o bea. Explicaţie pentru luciul apei, explicaţie pentru luciul apei. Ne-am aşezat pe o bancă şi îi ţineam mâna pe frunte. M-a întrebat dacă nu cumva luciul apei e datorat întâlnirii cu lumina şi dacă nu e o himeră. Exact cum sângele se încheagă la contactul cu aerul apare luciul apei, nu ca pojghiţă, ci ca ultima monedă dintr-un fişic. Aşa e, se întâmplă numai la lacuri, sunt cerşetoare. Cerşetoare ca să fie vânzătoare. Fructele lor sunt înecurile, adevărate livezi de oameni ca tine, Alexandra, să intrăm! Nu, m-a prins de mână. Ce sâmburi are înecarea? Dacă îi plantezi cine ţi se mai îneacă? Îi plantezi în nervi, în idee, probabil de aceea te dor nervii, ţi-ai plantat în ei o înecare de probă.
În înecarea altuia
cad şi nici n-am timp să mă ud,
plămânii mă culeg de pe drum
departajând ce înec de ce asud
nu mă-nec etern ci doar acum. Alexandra mă privea masându-şi tâmplele şi urând apa fiindu-i teamă de luciul ei. Ca să o liniştesc am minţit-o că e un fel de smântână obsedantă a apei, exact ca a laptelui, căci apa e viaţă. Ciudat, prea multă viaţă devine moarte. Se poate să fii atât de mic încât indecis? Atât de mic încât dacă e vorba de propria înecare să nu ajungi nici la apă, ci să te îneci cu luciul ei? Dar să te îneci cu nimbul luciului apei? Să îţi ajungă, să te saturi de moarte. Să râgâi troglodistic după el. Se poate, şi înecul e ierarhizat, are grade, trepte, vile, maşină la scară, conturi grase. Şi totuşi, Alexandra, e nedefinibil luciul apei. O fi un semn de carte între lumi? O fi o limbă de animal iluzoriu de invizibil şi mort, în putrefacţie? Putrezeşte în fracţii? Se descompune prin lovirea nervilor direct sau eşti tu doar o victimă colaterală, anesteziată dureros de radiaţiile, miasmele lui? Iar a început să arunce monede, dar undele create erau tot mai mici, se rezumau la puncte. Lacul nu mai reacţiona, ca un dinozaur sedat, se învolbura şi părea de neînduplecat în lehamite. Alexandra părea mult stătută la sanatoriu după câteva zile de proces acvatic, mă mulţumeam să îi pot fi convalescenţa, convalescenţă care uneori e mai dorită ca sănătatea, pentru că şi prin boală ai acumulat. Monedele, înţelesurile au ajuns să zacă între noi mai mult ca iubirea şi indiferenţa, de fapt între ele. Luciul apei am înţeles abia după ce m-am despărţit de ea ce e, e ceva între apă şi aer, e un purgatoriu între două feluri de a muri, între prearăul şi preabinele, e aflarea în dorinţa de a muri şi să nu poţi să mori. Acolo, în purgatoriul acela ne internăm toţi cei cu obsesia apei, fie apă uşoară, fie apă grea, fie apă moartă, fie vie, fie minerală. Acolo e un splendid sanatoriu de secete. Pe acolo se găsesc din colţ în colţ, pe holuri, cranii de bivoli americani, pierduţi în preerii, curăţaţi fără fisură de moarte. Acolo umblă secetele noastre şi s-ar putea a mea chiar să se întâlnească cu a Alexandrei şi să-i ceară:
-Te rog dă-mi o monedă să dau un telefon!
-O monedă?
-Ho, că nu ţi-am cerut o coastă!

Darie Ducan

Niciun comentariu: