luni, 1 februarie 2010

Descrierea chipului 10

Ningea pomelnic. Am ieşit dintr-o librărie dându-mi peste umăr fularul alb şi greoi, de lână groasă, greu ca un miel. În mâini cu teancul de hârtie pe care îl cumpărasem ca să scriu hapsân şi nervos, să o descriu, în lipsă, după ce îmi trăsese clapa şi nu mai răspundea la telefon. I-am spus că pe mine m-a făcut cafeaua, nu o mamă, că locuiesc într-un fel de amvon de lapte întărit pe un gurgui al sânului fostei mele, mereu al fostei, când mă despart de cineva îmi iau tot calabalâcul şi mă mut pe gurguiul ei. Niciodată nostalgia mea nu se poate sincroniza cu un sân contemporan. Sunt bagajul propriului jet de lapte care m-a hrănit.

E un rău necesar să ai nostalgii, dar, Alexandra, îţi scriu chiar acum o poezie dacă vrei, de ce nu ai accepta să urci în amvonul unde locuiesc eu?Afară plouă, viscoleşte mătreaţă de mustang murdar şi înăuntru e bine. Aduc covrigi calzi, ascultăm Blackmore s Night. Nicio şansă. Nu voia să se mai lege de dependenţe. Nu voia să mai fie cu oameni care se roagă unui nou testament de cafea. Dar, Alexandra, şi să respingi oamenii dependenţi de ceva e o dependenţă. Eu nu depind de cafea, eu sunt numai un om care se iluzionează zilnic că dacă tu pleci trântind uşa, tocul acelei uşi ia proporţii de foaie de hârtie gata scrisă.

Priveam babele ce cotcodăceau pe bulevard ciuguling şi având în guşe bilete de tramvaie compostate parcă, şi ele, în noaptea primului copil. Se scărpinau duşmănoase după ceafă unde ar fi trebuit să aibă negi. Aveau borne kilometrice pe care scria: distanţă de o pleoapă până la Vatra Dornei, distanţă de o pleoapă până la Aiud, distanţă de o pleoapă până la Zimnicea, distanţă de o pleoapă până la Arad şi Craiova, Târgovişte şi Bârlad. Mă căutau cu ochii mai ştirbi de lacrimi ca gura de ce ar putea fi ştirbă. Atât de flămânde erau încât mâncarea a preluat criteriul şi licenţa poetică e a spune "ştirb de dinţi" iar normalitatea e "ştirb de mâncare".

Ea nu a urcat, i se părea scandalos să recunosc că locuiesc în amvonul sânului fostei când ea spera să fie actuala. Tu nu înţelegi că dacă nu aş locui acolo nu ai fi actuala? încercam să o liniştesc că adulterul nostalgic avant la lettre e o religie a dăruirii, că sunt puţin în urmă şi că gândurile mele se spală mai greu decât de pe ea sămânţa la ora cinci dimineaţa când pleacă şi când apa duşului e atât de rece că din uşa dormitorului o mai strig din când în când ca să văd dacă nu e sloi, ci vie.

Nu speram să mă mut la ea, prea apropierea strică, prea apropierea o face fostă întocmai cum rostirea unui cuvânt l-ar face direct arhaism. Am şi primit veşti că la Vatra Dornei, Aiud, Zimnicea şi alte oraşe clădiri întregi s-au dărâmat de îmbrăţişare, că la Târgovişte chindia nu se mai dă jos din Turn şi ameninţă să sară în cap dacă nu vin toate televiziunile să vadă cum îşi cere ea capitala îndărăt.

Alexandra era mănăstire cum sta ninsă sub căciula ei frumoasă de sub care ştreşini de şuviţe paratrăzneau îngheţate ca aminul pe gura unui curvar. Hai, am repetat. Când te muţi la mine, fă-mă arhaism, mi-a răspuns învechindu-se atât pentru o secundă încât am crezut că e îmbrăcată după moda toamnă-iarnă a anului 1940, cu strasuri de alice şi cartuşe recuperate. Dragule, când nostalgia ta va fi virilă atunci să mă cauţi, nu plăcerea pe care mi-o dai, nu sexul, nu poemele sunt cele care îmi trebuie mie, ci să îţi uneşti nostalgia cu prezentul. Să faci fânul iarba de mâine a trăznetului care l-a pârlit.

Am rămas mut. Dar, Alexandra, numai Dumnezeu poate face asta! Din sânul fostei nu mă dă nimeni afară, nu mă evacuează forţat niciun jet de lapte, încă nu e la vârsta la care să îşi dorească să aibă copii, ea nici nu ştie că îi locuiesc într-un gurgui ca un păduche mizantrop şi criminal. În celălalt gurgui am o cămară în care îmi ţin pozele cu ea. Nu ştie nici asta. Până ajung dintr-un gurgui în altul îmi ia cam o treime de viaţă. Cât să merg, să vin şi iar să merg. Pot calcula să mor aici dacă vreau, dar, după ce mă întorc de la Mecca nu mai am timp să savurez fotografiile. Şi pe drum nu mă încumet. Pot fi jefuit. Aşa că merg, ajung şi restul de două treimi mi le petrec privind-o în poze, chiar dacă stau pe o podea rece de cămară restul vieţii mele. Orice ar fi din start un rest fără asta!

Mi-a aruncat un ochi tiran, ca încă o sută de lei din amvon şi apoi s-a pierdut în peisaj. Nu îmi puteam desprinde ochii de la ea. Ninsoarea nu se mai avea pe sine în stoc şi a început să ningă cu hârtiile mele, răvăşindu-le. Visul meu că fiecare fulg moare fericit abia când se depune pe un gurgui începe să îşi pună întrebări. Dar oare nu cumva fiecare fulg are un gurgui pereche? O femeie la doi fulgi? Ce e ăsta? Adulter al iernii? Alexandra, stai, reîntoarce-te, exact cum ţie ţi se cuvin doi fulgi ca să fii stereo în seninătate şi mie îmi trebuie o nostalgie în plus ca măcar să ştiu ce zi e când mă trezesc lângă tine.

Darie Ducan

Niciun comentariu: