sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Catedră Eminescu în facultăţile de litere

Ne vine uneori să ne facem un cont în străinătate şi să privim România ca turişti, dar nu un cont de bani neapărat, mai mult un cont de cinism. Ar fi o continuă viaţă copioasă. Avem timp de flăcări violet într-o ţară care în curând moare de foame, glumim prin politicienii noştri de carton să facem ba bordel ba catedrală, ba mall în Casa Poporului, cumva respectând tradiţia că tot ce ne reprezintă în lume trebuie demolat, schimbat, schilodit, întinat. Nimic românesc nu e convenabil, dar nici ce nu e românesc. În general nimic nu e convenabil. Cultura e un pensionar trimis să joace şah în parc şi rugat să nu fie nebunul. Cultura nu e convenabilă, o dăm gaj la unguri pentru limbi procentuale, fino-ugrice, desigur! Cam aşa judecă actuala conducere-a-împărţelii rosturile în timp ce se preocupă de culori carnavaleşti. Sunt atât de mici că dacă ridici o piatră după ploaie dai de ei. Îmi vine să mă întreb dacă ei sunt aşa, noi cum suntem, votându-i? Mă fac că nu mă întreb. Trecând peste murdăriile acestea, descălţându-ne la uşă, începem anul mereu cu sărbătorirea lui Eminescu. Despre aceasta voi scrie în rândurile următoare. Vă veţi întreba de ce într-un paralelism cu lumea politică? Pentru că sunt interdependente într-o oarecare măsură, ceva ce pare identitar şi ceva ce este ţin criteriile în echilibru. Prin rutină şi criteriul Eminescu îl destabilizăm, dar nu scriitorul, nu ca părinte al limbii literare, ci ca zăcământ de viaţă. Îl sărbătorim fad, afon, în minor. Sentimentalismul nu scuză neştiinţa de a te bucura de un scriitor mutat în operă cu totul. Ce n-am înţeles noi e că el nu ne reprezintă în afară, ci pe noi între noi înainte de toate şi abia apoi e un scriitor de ieşire în lume, un poet-deltă. Ne clarifică şi abia apoi ne arată. Revin şi spun a nu ştiu câta oară că în facultăţile de litere ar trebui să fie catedră Eminescu şi să fie studiat în regim particular, eminescologia să fie materie de studiu. Dar eminescologia bazată pe operă, nu pe metodele şi glissando-urile criticii mai mult înverşunată anti-. Evident, catedră de simţ Eminescu nu se poate crea, dar pot apărea promoţii de eminescologi extraordinari şi care, prin operele lor, i-ar aplica o nouă optică, alta decât una prea într-un fel sau prea în altul, dar nici una mediană şi/sau mediocră. Una de viziune tânără. Asta ar trebui făcut, nu câte o statuie de fum în fiecare an, stereotipă şi mimată serbare de calendar. Aşa putem înfrânge şi măcar retrimite politica la publicistica lui Eminescu, din care, ca dintr-o clupsă a impotenţei, nu poate ieşi de atâţia şi atâţia ani. Mă uit cu tristeţe adâncă la generaţii de literaţi ieşind de pe băncile facultăţilor care cunosc atât de puţin Eminescu încât şi ei îşi dau seama şi au ruşinea de a nu îşi spune filologi, ci absolvenţi de filologie. E o nuanţă care devine sens, din păcate. Sigur, îi recităm aceleaşi poeme arhicunoscute, îl punem într-o ramă de neatins, îl legiferăm prin uz academic, dar acest barbarism, al legiferării(şi)prin canon, îi face un deserviciu la confruntarea cu uzul lectorului celui de toate zilele. Până şi organizatorii de azi trag spuza pe turta lor politică, bine zis spuza. Premiul Eminescu, pentru literatură, devine o caricatură, de fapt tot ce e Eminescu, condus părtinitor, e una. Ne batem joc de Eminescu în ultimul hal mimând iubirea faţă de el, nu îl citim, în facultăţile de profil ni se sugerează ca ar fi inactual, vetust, doar din ironie romanţioasă ne întoarcem la dragostea poemelor lui pe care nu le înţelegem. Haideţi, dacă nu în dragoste, măcar din antipoliticianism murdar să ne întâlnim în Eminescu ca într-un for, să îl redimensionăm prin cultura făcută organizat şi bine, prin catedre Eminescu în facultăţile de litere, prin burse Eminescu înfiinţate pentru străinii care vor să ne/îl cunoască. Ce urât mimăm totul, atât de temeinic că şi lui i-ar veni să mimeze că a fost. Trebuie să îndrăznim lucruri noi, de pildă, să spunem că lista de spălătorie din opera lui Eminescu, prin context, e un poem suprarealist, infrarealist sau chiar de cel mai adânc realism, pentru că ni-l arată om, atât de jos că doar acel text poate să pară o azvârlire a îngerului pe pământ după o cădere în păcat, şi altele, argumentabile sau nu, dar problematizabile. Eu sincer aş prefera să-l dăm uitării decât să mimăm că îl iubim, toţi păduchioşii, toţi piticii şi cefoşii să îi dezvelească statui cu scara pe care urcă altă scară, ca să ajungă. Haideţi să îl uităm, pentru că, aşa cum e în dragostele adevărate, cu cât te chinui să uiţi pe cineva mai tare, cu atât mai năvalnic îţi revine în obsesii. Aceasta e catedra de simţ Eminescu, uitarea lui, din iubire. Catedra de fapt Eminescu rămâne să fie o insistenţă a mea la adresa facultăţilor de litere, o soluţie pentru a nu ne minţi măcar pe noi, de a-l cunoaşte înainte să fim prea naiv pro sau prea idiot contra. După toate acestea cred că ne-am face în băncile morale(!)din România un cont de persistenţă. Şi cred că ne-am clarifica pe noi, azi, înainte să ieşim în lume.

Darie Ducan

Un comentariu:

Anonim spunea...

Andrei Plesu - Eminescu si recitatorii http://www.trilulilu.ro/tureannadia/267df2f8762bfa