duminică, 31 ianuarie 2010

Descrierea chipului 9

Ea a uscat mările cu foenul ca să ajungă la mine, dincolo. Şi-a muşcat pereţii gurii pe care tăcerea ei desenase zei la care să se roage pentru mine. Era arsă de soare şi cu sânii striviţi când se apleca să o usuce pentru că sânii, fiind un fel de iisuşi, nu se scufundă în mare.

Folosind foenul pentru apă a uitat că părul ei a rămas ud, murdar nu de noroi, ci de celălalt mal, de singularul malului ei. În timp ce marea scădea sub sâni, cum termină pruncul să fie prunc şi începe să devină om, toată apa îi urcase în plete, marea i se mutase în păr, cu totul, prin vapori. Marea i se mutase în păr. Cu peşti, scoici, adâncuri şi icre.

Bun, mi-am spus, ea a trecut, a lăsat marea în spate, a ajuns la mine, dar tot nu e bine. Suntem eu şi ea, tot nu suntem noi! De marea din părul ei cum să treacă acel ceva care schimbă eu-şi-ea-ul în noi? Cum trece pluralul marea fără să se înece? Şi mai ales de unde ştie unde să vină? De unde ştie credinţa cum să ajungă la muritor după ce acesta află că e muritor dar înainte să moară?

Darie Ducan

Niciun comentariu: