duminică, 31 ianuarie 2010

Descrierea chipului 7

Unde eşti tu? Prin cine exişti tu, femeie? Dacă exişti şi nu vii sigur eşti făcută din măruntaiele laşităţii. Dacă nu vii dar exişti e o înfrânare şi o perversiune mai mult a existenţei decât a ta. Putere de sens nu îmi dă doar telefonul tău care sună dimineaţa şi cui îi răspunzi îi spui de fapt că eşti în alt loc. Sunt un fel de ilegal al tău, eşti un fel de ilegal al meu. Atât de orgolios îmi e dezastrul, atât de ipocrit şi fantast că aş ieşi din baie în pielea goală şi tapetat de sus până jos cu foi din Constituţia României. Ţi-aş zice atât: încalcă-mă!

Nu m-ar vărsa din mine nici credulitatea ta nici faptul că ai pierdut două mii de ani ca să mă priveşti în această tunică romană de foi şi articole de lege, că timpul s-a întors înapoi ca o virginitate căreia nu îi aminteşti din când în când că nu mai e.

Unde eşti? Prin cine exişti? În cartierul muncitoresc în care m-am născut toată lumea bea votcă Săniuţa şi se scărpina pe burtă cu dopul, ca să cadă bine. Era atât de slabă că râgâiau după ea. Nici votca, nimic nu mă mai încălzeşte, nu vreau căldură, nu vreau nici răcoare, tu eşti o pârnaie în miezul soarelui, un fel de stilou înfipt în ultimele gutui rămase din specia fructului, înainte să se retragă în Darwin. Te privesc şi aş vrea să îmi ascut creioanele în tine dar mă tem să nu fie cărbunele lor mai mult al iadului decât cel cu care îţi proiectezi raiul pe schiţele colegilor de la arhitectură. Îmbracă-te la loc, ia rafia pe tine, ia lanul întreg, cu greieri şi tancuri ruseşti uitate, pătate de laptele şi zerul mentalităţilor aciuate pe-aici.

Nu eşti nici frig, dar nici căldură şi nu ştiu de ce aş avea nevoie în iarna asta geroasă ca să nu fiu nevoit să mi se injecteze nisip în ceafă pentru o supradoză de balet. Ce fel de aer eşti tu? Când te respir eşti ca o masă care îmi bate a nervi cu piciorul şi mă intrigă că nu dezvoltă genunchi.
În fiecare seară mai puţin cu o pastilă e în folie, Dumnezeu se mai sinucide o dată şi nu-i reuşeşte, dar ştii ce constat? Că peste zi tu intri în locul pastilei luată seara, că o înmulţeşti negându-te pe tine, că dezvolţi maieutică cu glazura ei. Eşti P.R.-ul pastilelor tale. Parcă iei clopote şi nu ştiu cui i le tragi. Ieri sfoară menstruală curgea din tine, lungă, aspră, azi iei clopote contradictorii. Am înţeles că am ajuns în turla singurătăţii mele. Am de unde să cad spre dublu!

Nu mai înţeleg nimic, nu citesc ziare despre tine deşi toate scriu, în cărţile de telefon eşti pe toate paginile şi îmi vin stive de facturi, atât de multe că mi le depozitez în cartilagiul coatelor şi mucegăiesc ubicuu la orice nepăsare. Ţi se pare minunat, dar încă nu fac curăţenie tocmai fiindcă îmi place Arghezi mai tare decât atunci când îl uram că basca-i săpa dungă precum ceferiştilor care ne-au aruncat din tren la Medgidia, prin 99. Civilizaţia se duce de râpă, în uterul tău probabil la ora aceasta anticarii şi-au deschis tarabele şi triste fete neatinse din anul întâi de litere caută Eliade, Cioran, tipi cu care ar putea ieşi să se poarte cu ele ca în Şarpele, ca în sinuciderea lentă a unui cuplu ratat.

Mă uit acum la tine şi mă înţeleg, ştiu ce aer eşti şi ştiu şi de ce aveai menstruaţii de sfoară, era fitil, dar, morbid cum sunt, nu puteam crede decât că îmi naşti ştreangul după pesimismul cu care te-am însămânţat o viaţă.

La ora aceasta se usucă deja covrigii la colţ şi încă nu şi-au găsit câini, încă mă rog pentru clopotele din folia ta, să se fi turnat la ton, să sune bine la moartea mea măcar. Măcar atunci. Nu eşti nici aerul rece de afară, nici aerul cald dinăuntru, eşti mereu şi mereu cel dintre două ferestre, cel atât de stabil că geamurile se împăienjenesc de toată rochia miresei ce ai fi putut să fii. Cineva de afară aruncă un bulgăr. Sticle şi bulgăr vin spre mine. Am grijă să prind buchetul. Singurătatea mea a avut grijă să fiu eu următorul.

Darie Ducan

Niciun comentariu: