joi, 28 ianuarie 2010

Descrierea chipului 6

Candoarea ta de copil mă lasă total nejustificat, aşa i-am spus femeii de lângă mine, femeie cu chipul de ora trei noaptea, când mă caută prin pat că mă mai vrea, ca o cârtiţă oarbă ce ştie ce greu e pământul dar şi că fără el nici iubire nu ar fi. Ea s-a răcit brusc şi alura ei de sicriu în devenire mi-a dat pentru o clipă speranţa minimei nemuriri, prin depăşire. Apoi şi-a întors ochii verzi şi mi-a zâmbit irizată de cutele frunţii mele triste.

S-a ridicat, s-a întins, mirosul ei de sens de epopee a început să se agite pe vârfurile lenei mele ca hormonii fosforului pe chibrit înainte de flamă. A luat pe ea cămaşa mea albă, scoasă prin cap, cine mai are timp să deschidă seara cămăşi când totul e atât de bine?, a mirosit-o cu o dulceaţă care mă înnebunea, apoi, în camera plină de praf a mansardei ei cu mobilă veche, a pus o placă la pickup şi a început să danseze îmbrăţişându-mi cămaşa în timp ce nasturii acesteia se topeau şi curgeau pe podea ca sperma sură a lui Onan. Priveam toate acestea cu un ochi de gâde, sfârcurile mele ningeau ucigător în privelişte şi înnebunitor fruntea îmi transpira imaginaţiile.

Vino lângă mine, i-am spus, trăgând-o în pat pe muzica unui măr învechindu-se pe noptieră de câteva zile. Îl năpădiseră viermi şi muşte ca pe un Babel risipitor şi sufocant. A venit lângă mine şi priveam oraşul furnicar. Vai, poetul meu, ce mică e moartea! apoi a început să mă mângâie iscoditor şi cald cum nicio muzică nu este. Imi place odaia ta, i-am zis, fiind nevoie şi de conversaţie, cât să nu fim larve, cât să nu fim şi noi colocatari ai umbrei mărului, praful acesta, lucrurile vechi, lumina, ca de la o înviere devenită târfă, geamurile, într-un stil francez care până şi sexului îi dădea o altă savoare. Nu? Căci altfel e o aruncare de la geam printr-un geam frumos ornat. Am început, ţinând-o în braţe, să îmi respir cămaşa care avea miros de ocupaţie, al ei, dar ce frumos e în ambasada plămânilor mei! Câtă Indie şi cât Pakistan e în unul şi în celălalt să monopolizeze aerul! Mi-am furat singur cămaşa, mi-am zis în gând scobindu-i cu ochii abili faţa ca pe o poartă din Maramureş.

Mi-a făcut o cafea şi am băut-o împreună, o gură eu, o gură ea, apoi m-a sărutat, să îmi fure şi din ce am băut. Am intrat în joc şi am început să recuperez şi eu cafea de pe buzele ei. Starea de a fi treaz ca să îl vezi pe celălalt cum adoarme devenise o luptă pentru jertfă, o concurenţă, un adevărat egoism altruist. Nu beam cafea, ci arcă de salvare a lumii. În acel strop recuperat de pe buzele ei încăpea o lume de insomnie şi de raţiune. Cu raţiunea o iubeam, cu nervii. Da, nervilor mei, şi nu degetelor, le-au crescut unghii ca să o zgârii pe spate cum îi place ei când facem dragoste unul peste altul precum cerul pe pământ. Nu ştiam cine a recuperat mai multă cafea, dar toată casa mirosea a râşniţă. Îmi doream să fi spart boabele între pulpe şi praful lor să se amestece pe podele cu nasturii topiţi de la cămaşă. Ce persistenţă a spermei ar fi fost! Ce trezie! Acest vârtej al amestecării materiilor ar fi făcut camera la rândul ei o vârtelniţă şi ar fi aspirat tot, tablouri, bulendre, pahare, halate, papuci, cocoloaşe de hârtie aruncate când mergeam noaptea la baie nu să fac altceva decât să notez un vers, două. Le-ar fi aspirat în Plămânul materiei.

Ne-am retras în măr să îi purificăm oxidarea, printre alţi viermi ne iubeam lungiţi ca viermii, în sos de biscuiţi retrocedaţi de mere, ca nişte copii bătrâni şi trişti, speriaţi de puterea zidului lumii de a avea ferestre. Pasta fatală a absorbit toată camera, mai rămăseseră din ea, din grinzile ei, gloanţele de la revoluţie, mucegăit-albastre, în jurul cărora am continuat să ne iubim goi şi hapsâni de piele. Am ieşit din măr şi căutam în scrum camera, de fapt îmi căutam hainele să mă car, dar din hainele mele mai rămăseseră doar gloanţele din grinzile revoluţiei. Trecuse veacul.

Darie Ducan

Niciun comentariu: