miercuri, 2 decembrie 2009

Să ai puterea să nu înjuri

Iubiri, patimi, obsesii sunt în mintea oricui. La un moment dat simţim că trebuie să punem capăt până şi relaţiei cu amintirea cuiva. Să uităm, dar nu duşmănos, nici nostalgic, să ne putem uita în urmă, să încapă între noi un salut înşurubat civilizat, ca un fel de cuc de veghe. E mare lucru să ai puterea să nu înjuri după ce ai iubit şi nu mai iubeşti. Aici e dovada elementară de dragoste. Nu sparge icoana, evacuează-i credinţa! Nu opri clopotul, surzeşte!

Aceasta nu înseamnă indiferenţă, ci doar o uitare a amintirii, o rupere necesară, un sfârşit pentru cine nu a ştiut să înţeleagă ce putea face şi nu a făcut. Nu încape niciun reproş. La despărţirea şi de amintirea cuiva trebuie respirat cel la care renunţi cu o pace aproape divină, cu o milă egalitară şi demnă, cu puterea unui prieten refuzat pentru că a fost sincer. Era uzual să minţi, oricine o putea face, dar ai preferat să fii pur, ai ales cea mai bună cale şi ştii că nu ai greşit cu nimic.

Să ai puterea să nu înjuri şi să nici nu îţi vină, să îţi spună alţii că aceasta e putere şi tu să îi întrebi mirat cum aşa? e fantastic. E sublim precum ar fi atârnatul în laţ care ar strănuta fluturi. Să te gândeşti la cel de care te rupi într-un fel cu drag, dar nu cu nostalgie, nici cu prietenie, ci să încerci să îi înţelegi crunta nefericire peste nefericirea ta care ţi se pare de mii de ori mai mare, e un semn de om.

Celălalt e mult mai nefericit pentru că nu îi pare rău, regretul dă şi plăcere, are iluzii, dar condiţionarea a ceva într-o relaţie de doi naşte morţi, naşte direct sicrie. Nu pentru ce a fost, ci pentru ce ar fi putut fi, aceasta e variabila care ar fi putut transforma toată planeta într-un pat.

Dar unde să laşi amintirea ei? Ai lega o piatră de ea şi ai uita-o într-o gară, dar ţi-e frică să nu devii în timp, murind, geologie, şi să te trânteşti tot de ea. Niciodată nu te-ai deschis atât de tare în faţa cuiva, niciodată nu ai fost mai sincer şi mai în formă decât atunci când trebuia să fii.

Ai puterea suavă de a o privi ca pe o carte de colorat acum, ca pe un copil de grădiniţă, plin de zacuscă până la urechi şi care râde ca la poarta raiului. Nu te mai mişcă altfel, nu iţi mai face pulsul să prindă temperaturile fierberii. Eşti rece. Şi puţin nemuritor.

Eşti prea bun să te laşi doborât de o iluzie retractilă, eşti prea drept ca să nu îi spui că va avea de descoperit în viitoarele tale cărţi poeme care o vizează. Şi pe care le merită. Euridice, Laura, Veronica, Leda nu mai beau cafea cu ea. La căminele studenţeşti nu poposesc trăsuri pentru că nu are cine hrăni caii. Poposesc doar trăsături. Şi dintre cele mai nobile.

Să ai puterea să nu înjuri după ce ţi se pare ţie că a fost, deşi n-a fost, e cumva aceeaşi ciclicitate schopenhaueriană a aflării după moarte exact în stadiul prenatal.
După toate probabilităţile, după cum şi presa hormonilor scrie, tu, ca vânător, rezultă că te-ai împuşcat, dar, înainte să înviezi, asişti trist la transformarea femeii într-un mistreţ cu colţi de argint. Şi viaţa duru, însă foarte puţin!

Darie Ducan

Un comentariu:

Tipa Blonda spunea...

Îmi place.Mult chiar.