miercuri, 23 decembrie 2009

Moş pentru Moş, dinte pentru dinte

Ai fi capabil să îmbătrâneşti doar ca să aibă şi Moş Crăciun moş? Asta îmi ninge prin minte de câteva zile. Aş putea lăsa eu tinereţea mea doar ca să nu se simtă pluralul tuturor, Moş Crăciun, singularul lui însuşi? E trist totuşi să fii cel ce are grijă de toţi, iluzia optimă, dar să n-ai în grija cui să fii. Trăiesc un sentiment ciudat de gropar. Când mor groparii, mai cu seamă ultimii, se pune problema cine îi îngroapă. Aşa e şi cu Moş Crăciun, optimistul, veselul nostru gropar de copilării. De el cine are grijă, măcar viu, când el are grijă de noi toţi? De el are grijă tocmai întrebarea mea, într-o senină abstracţiune, într-un senin delir de sincerităţi viscolite mai înspre tinereţea dinţilor de lapte decât dinspre bătrâneţea dinţilor lipsă. Moş Crăciun e o iluzie. Şi de iluzii trebuie să avem grijă, poate că o dată în plus trebuie să avem grijă de ele pentru faptul că nu sunt fizice. Nu cer de mâncare, nu merg la shopping, nu cer bani şi nu sforăie noaptea. Auzeam zilele trecute că Moş Crăciun, pe adresa sa din Laponia, în decursul ultimului an, a primit circa treisprezece milioane de scrisori de la copiii lumii. Iluzia are adresă, iluzia are număr la casă, dar ce păcat că nu îşi poate citi ziarul dimineaţa în faţa unei cafele cu lapte pentru că până ajung ziarele la depărtarea sa capătă medievalitate. În anul trecut pare să fi primit doar zece milioane de scrisori şi, pentru că nu avea cu ce să se întreţină, le-a dus la topit hârtie, după cum ar fi dus la fier vechi şi caracterul nostru dacă ar fi înţeles ce neclintiţi suntem în a crede în el. Din banii luaţi de pe atâta maculatură a avut ce mânca un an. El, se pare, nu mai crede în sine. Sărăcia l-a împins la gesturi disperate. Nu îl ajutăm scriindu-i, poate doar îl facem să aibă mai mulţi bani de lemne, dar ar trebui să medităm o clipă, din alt punct de vedere, ce sobă extraordinară i-am putea fi chiar noi. I-aş duce un cadou, să redevină omul care se încălzea citind scrisori şi care trăia ca să le împlinească, nu cel ce arzându-le lua bani, ca un un vânzător de suflete spăşit şi trist că moare de foame. Ce să îi iau moşului? Pe sine însuşi nu am cum să i-l aduc, haine noi degeaba îi cumpăr, dar parcă i-aş duce umbra mea, cam greu să o prind, aproape mai greu decât să îl găsesc pe Moş Crăciun. Tot abstracţiuni i-aş duce cadou, dar le-aş garnisi cu încredere şi cu justificări omeneşti, doar fiind, doar nelipsind de lângă el. I-aş duce sens. I-aş duce locuri goale din mâini de cerşetori, dislocuite de monede, puse într-un an întreg, legate cu liniile vieţii oamenilor străzii precum cu nişte funde. Din toate acele locuri goale, puse cap la cap, croite pe măsura iluziei, i-aş face un moş şi lui, i-aş face un Moş Crăciun, da, lui Moş Crăciun i-aş face un Moş Crăciun. Nu e puţin lucru ca cineva să accepte să se nască direct moş pentru a face pe cineva să zâmbească, mai ales că nu moare în copilărie, ci într-o bătrâneţe mai adâncă decât a naşterii. Şi iluzia e om, aceasta o demonstrează faptul că poate fi convinsă cu o iluzie, la rândul ei probabil păcălită cu o altă iluzie. Moş Crăciun va despacheta sensul, se va bucura de el, îşi va scoate oglinda din şomaj şi se va privi cu respect, apoi se va uita la moşul cârpit din locurile goale ale palmelor de cerşetori şi-i va spune:
- Bătrâne, bem un vin fiert?

Darie Ducan

Niciun comentariu: