duminică, 20 decembrie 2009

Iisusul din curtea lui Rela

În cel mai trist oraş de pe pământ, nu îl numesc pentru că tristeţea nu se caută pe hartă, există şi ultima stradă, care duce dintr-o şosea într-un drum forestier, sub o dâlmă. Acolo e casa sărăcăcioasă a unei familii cu trei copii, o casă de chirpici plâns şi îndesat ca şi coca pe vatră.

Îi ştiu de mici şi de mic. Mama, casnică, tatăl, zilier la stânele satelor dimprejur, pe unde se putea şi cât se putea, iar copiii, de profesie liberi, mă făceau să cred că sărăcia era încă un loc la masă. Ani la rândul le-am dat hainele de care ne săturaserăm, ani de zile erau rana noastră de astupat atunci când mai-binele ne făcea mai caldă generozitatea. Cumsecădenia noastră era firescă, firească era şi puterea lor de a o primi.

Anii au trecut, iernile au măturat drumuri nepietruite şi zădărnicii, ne-am văzut tot mai rar, dar sărăcia le-a intrat în sânge. Fetele au crescut şi, o vreme, au plecat în pribegie, apoi s-a întors semn că şi nimicul de acasă e mai mult decât nimicul de niciunde. Strada întreagă s-a băgat doică la copii, mila străzii, a vecinilor, i-a crescut pe ei şi i-a frământat ca un gând de veghe.

Una dintre fete, Eta, s-a pomenit într-o zi gravidă, deşi minoră, deşi săracă, a păstrat copilul şi l-a dus la Casa de copii. Într-o cocioabă făcută din lutul cu care înveleşti un cartof ca să crească e greu de trăit! Acolo unde tavanul se sprijină de dulap ca viaţa ta de vecini Dumnezeu urlă în toate cariile de lemn.

După un timp, în care l-a hrănit în inconştienţă şi din instinct, au venit de la Protecţia copilului să-l ia într-un centru de creştere. Cu toată grija copilărească faţă de copil, mama nu s-a opus. Nu suferinţa. Nu sărăcia. Poate totuşi suferinţa. Poate totuşi sărăcia.

A mai trecut un timp, statul a început să se îngrijească de el, să îl hrănească, să vindece o rană socială cum putea şi el, dar, venind vremuri aspre, de faliment universal, de la seva din frunze până la volţii învierii, într-o iarnă geroasă ca o nară de cal sălbatic, înainte de Crăciun, o dubă trecea prin oraş incognito şi superficial-tragică: împărţea copii.

Nu mai aveau nici statul , nici Protecţia copilului, nici Casa de copii cum să îi îngrijească, deveniseră prea mulţi. Mulţi, deşi ca zăpada. Erau într-un fel fiii ninsorii, erau, într-un alt fel, bucuria tristă a părinţilor lor, fie curve şi beţivi, fie doar săraci şi prea bolnavi ca să trăiască şi pentru alţii.

Descărcau copii. Toată strada credea că descarcă nisip şi sare pentru stradă, ca să cureţe drumul, nu, nicidecum, aveau alt rol, aveau rolul invers al lui Irod. Împăratul ceruse uciderea tuturor copiilor mici din cetate ca să fie sigur că moare Iisus, Protecţia copilului i-a trimis pe toţi înapoi cu duba acasă. Altfel e nimicul de acasă decât nimicul de niciunde. Aşa s-a întâmplat şi în curtea lui Rela, pe care Eta o făcuse bunică şi căreia în curând îi vor fi bune hainele purtate şi de mine când eram mic, şi de Eta, când era mică, haine sfinţite prin circuitul lor, devenite un giulgi din Torino împrovizat şi simbolic.

În rest, casa se sprijină pe dinţii câinelui bătrân şi pe speranţa celor săraci că unde mănâncă patru oameni, un câine şi poate vreo pisică, mai încape un copil apărut şi el aşa, ca un fir de iarbă ieşit din perete. Ca să nu se uite că au casă de pământ.

Darie Ducan

Niciun comentariu: