miercuri, 23 decembrie 2009

Darie Ducan în dialog cu Mircea Cărtărescu



1. Stimate Mircea Cărtărescu, în ce măsură credeţi că viaţa literară de azi are termometre bune în ceea ce priveşte propriile ei valori? Cat "ai talent si Dumnezeu cu mila...vor vedea daca ai sa insemni ceva" există şi câte criterii lipsite de vulnerabilitate ale criticilor? Câtă justă mână de fier?

Nu ştiu dacă o mână de fier, fie si între ghilimele, e vreodata justă... Viaţa literară de la noi, ca şi cea de peste tot, face cu greu faţă unei crize culturale majore. Ea ţine de noi gadgeturi tehnologice, noi habitudini şi un nou stil de viaţă. Cartea nu pare să mai fie centrul psihologic şi intelectual al vieţii. Paternitatea literară – artistică în general – e pusă-n discuţie prima dată după secole-ntregi. Ar putea urma o întoarcere, pe-o altă spiră, la nescripturalul din proto-istorie. Între timp însă noi, poate ultimii scriitori, ne facem treaba mai departe, nu fără puţină melancolie. Nu mai credem nici noi în posteritatea literară, în judecata viitorului. Probabil că nu va mai fi nici o judecată, doar o execuţie sumară. Critica, absolut evident, şi-a pierdut aura şi siguranţa de sine. Chiar şi cea matură si inteligentă e depăşită, ca sursă de validare, de vânzări si de semnalările din presa generală şi din medii. De aici, poate, descurajarea, lipsa de proiect a celor mai buni dintre critici. Critica de blog nu e o soluţie, ci parte din problemă. Ea de fapt e purtată pe aripile crizei despre care vorbeam.

2.Care sunt bolile tinerilor? Neplecarea din cuib sau picajul datorat faptului că părinţii nu i-au învăţat să zboare?

Boala tinereţii este aroganta. Ea este şi semnul celor mai buni, căci aroganţa nu este propriu-zis o boală, ci mai curând un stadiu febril al afirmării de sine, o mică genialitate de multe ori trecatoare. Dar, mică sau mare, această febrilitate este semnul scriitorului de mai tarziu. Eu nu-i pot suporta pe aroganţii trecuţi de treizeci de ani, dar o rabd la un om mai tânăr: e acolo ceva fertil, ceva viu.

3.Viciile lumii literare sunt mai dăunătoare decât viciile cărţilor bune sau nu?

Lumea literară este viciul însuşi, căci e alcătuită în marea ei majoritate din orgolii, absenţi si feţe ale tăcerii, ca să spun asa... Mă feresc de ea din toate puterile, fiindcă în lumea literară, asa cum o cunosc eu, principala preocupare este decapitarea tuturor ca să-i aduci la înălţimea ta.

4. Sunteţi profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti. Cum vă vedeţi studenţii?Aţi văzut între ei posibili viitori scriitori?

Eu am mare grijă să deosebesc scrisul de predare, de jurnalistică şi mai ales de viaţa mea personală. Când sunt la facultate sunt doar profesor şi uit că am scris fie şi o literă. Studenţii mei de la Bucureşti nu se deosebesc de cei pe care-i am acum la Berlin: foarte genuini, foarte inteligenti, foarte necitiţi. Îmi sunt cu toţii dragi, de fapt sunt singurii oameni între care mă simt cu adevărat bine.

5. Cum vedeţi literatura, raportând-o şi la contemporaneitate, dar si la universalitate. E un echilibru între stil si tehnica sau între destin si talent brut?

Literatura brută e o meserie, când devine constientă de sine ajunge o artă, iar cand capătă un fel de hiperluciditate profetică e un miracol, dar asta se întamplă în puţine pagini, ale puţinor scriitori. Oricum, nici atunci ea nu încetează să fie o meserie şi o artă.

6.Credeţi într-un destin mic al literaturii române? Vă întreb asta şi în contextul în care, din nefericire, ni s-a refuzat sau vi s-a refuzat Premiul Nobel. Ni s-a refuzat sau vi s-a refuzat? sau, Doamne, iartă-ne!, ni l-am refuzat? Nu ar fi prima dată...

Literatura română are demnitatea ei, e o lume cu mari scriitori şi cu nenumărate scrieri interesante, imposibile în alte limbi. Nu trebuie să vedem totul în funcţie de premii şi recunoaşteri internaţionale. Cât despre premiul Nobel, el n-a fost refuzat nimănui, niciodată. Pentru ca nu ”se cuvine”, de drept, nimănui. Premiul Nobel nu consfinţeşte valoarea unui scriitor şi cu atât mai puţin a unei literaturi naţionale. Este doar unul dintre premii, un joc cultural la fel de subiectiv ca toate celelalte.

7. Multi dintre tineri scriu cărtărescian, desi nu sesizează evidenţa.Vă simtiţi un poet, un autor care a creat şcoală?

Nu. Eu n-am întâlnit pe nimeni care să scrie ”cărtărescian”, iar dacă-l prindeam, îi rupeam picioarele. De câte ori am condus un cenaclu, le-am spus celor ce veneau acolo să scrie cât mai diferit de mine, cât mai independent şi mai personal. E adevărat, nimeni nu e total personal. Chiar şi-n scrisul cel mai original sunt topite nenumărate influenţe, reminiscenţe, reflexii ale scrierilor pe care le-ai citit si admirat. În sensul acesta sunt, probabil, si urme ale scrisului meu în multe cărţi ale oamenilor tineri.

8. Sunteţi si editorialist, credeţi că textele dvs. de presă se ridică la nivelul literaturii raportându-le la relaţiile literatură-publicistică ale unui Arghezi, să zicem?

Nu, eu scriu publicistică relaxată, neliterară. Scriu articole numai pe computer, pe când cărţile le scriu pe hârtie. În articole, altele sunt valorile mele, pentru ca publicul meu e altul şi scopul scrisului e altul. Simplitatea, onestitatea, puterea de convingere – iată ce urmaresc în aceste texte, nicidecum efecte literare.

9. Mai scrieţi poezie?

Nu, dar citesc multă poezie şi mă gândesc mult şi nostalgic la anii în care scriam.

10.Recomandaţi, vă rog, câteva cărţi bune care v-au surprins în ultimul timp, ale unor autori de la care nu v-aţi fi aşteptat.

N-am citit în ultima vreme decât cărţi bune ale unor autori de la care m-am aşteptat să scrie aşa ceva. Aştept încă o carte cu adevărat mare, românească sau străină, care să mă dea peste cap ca un val uriaş. Nu mi s-a mai întâmplat de la ”V” al lui Pynchon. Şi de la nici un român după tetralogia lui M.H. Simionescu.

11. Spuneaţi cândva că vi s-a întâmplat lucrul cel mai trist cu putinţă, dintr-un poet aţi devenit un autor. Nu e o orchestrare a unei sonate? Nu e o completare? E o victimizare de alint pentru că în cultura română poetul, de la Eminescu încoace, e singular, e pururi tânăr, iar prozatorul e pe locul doi? căci suntem un neam liric...

Când ai mai bine de douăzeci de cărţi în spate te apucă o silă de autorlâc la fel de mare ca şi dorul după vremea în care mâncai poezie pe pâine şi credeai că n-o să publici nimic niciodată.

12.Ce înseamnă îmbătrânirea pentru un autor efervescent? Daca vă înfrigurează întrebarea, vă rog nu îmi răspundeţi! Luciditate, dinamism, lehamite sau delăsare?

Nu ştiu, întrebaţi un autor efervescent.


2009, toamna
(Apărut în Vatra veche,Nr.13)

Un comentariu:

Alexandrina Chelu spunea...

"Lumea literară este viciul însuşi!", ce bine o spune... Frumos, Darie :)