miercuri, 16 decembrie 2009

Concert pentru pian şi duş

Ne-am trezit în pijamale politice cu toţii când au bătut la uşă mateloţii să ne împartă numere matricole pentru umeri, pentru încălţări, pentru sprâncene şi pentru tot ce mai era inventariabil în noi, un ficat, o splină, două aripi lipsă! Le-am zis nu!, până ce nu se pronunţă C.C.-ul, nu, nu Comitetul Central, ci Curtea Constituţională, de fapt totuna! şi le-am închis uşa-n nas. Am mai jubilat, zăcând, în hainele cu dungi, deocamdată de la jaluzele! am mai pus noi Geoană peste Geoană câteva zile, ne-am mai ridicat să ne facem excursia între plătitul facturilor, piaţă, muncă, moarte şi, iată-ne victorioşi: C.C.-ul, strâns ca botul şarpelui pe un pahar a vărsat nu venin, ci preşedinte. Rog pe această cale farmaciştii să nu mai pună pe firme şarpele lui Asclepios, ci o şuviţă de tristă amintire. Una, alta, ca într-un concert politic pentru pian, fiecare clapă de coloratură vrea să se audă, fiecare do, re, mi în surdină vine la televizor, prin rotaţie, ca butoiaşele la revolvere, să mai verse otravă, să denunţe fraude, să apere fraude, să împartă caşcaval furat şi găuri ale caşcavalului furat. Tot felul de tipi translucizi, tot felul de chihlimbare în care s-au conservat minţile lui Iorga şi ceilalţi, tot felul de învăţaţi ai neamului în ale şperaclului, toţi, care mai de care mai murdari de tuş pe bot, ca porcii de lătură, vin ca o clapă aspră la un pian în curs de hodorogire. E un concert care strică pianul, clapele sar peste rând, cele care au cotizat mai mult cer mai mult deget, de fapt toată politica începe sau continuă să ceară mai mult deget, altfel nu poate, dar digitalizarea României s-a făcut pe listele din secţiile speciale, unde analfabeţii cu conştiinţă civică nu au ştiut semna şi au pus deştul, amprenta. Un popor întreg ascultă acest concert hidos şi fără sens pe tema furtului şi împănat cu oareşce motive populare româneşti cum ar fi slugărnicia, linguşeala, într-un allegro barbaro ca toată viaţa noastră. Se cântă ceva din Levantul de Mircea Cărtărescu! Se apasă pe clapele cele mai groase, în funcţie de cont, unele albe, altele negre, unele de sfinţi, altele de moguli. Numai contrapunctul e armonie, zice pianistul cântând cu mănuşa de box, uitând să şi-o scoată după bătut copii, moguli şi ei în felul lor, ai acadelelor, ai turtei dulci. E un concert de pian urât, curge de sub capac sânge de parcă e Ion Iliescu băgat în cutia de rezonanţă anume ca să îl lovească ciocanele. Seceri nu sunt de când agricultură a devenit arhaism. E un concert pentru pian şi duş în PSD minor. De ce e şi duşul instrument solist? Pentru că băile de mulţime nu mai au sens acum, după vot, pentru că ajunge un duş, cum recomanda Hugo Chavez, de 3 minute, dar şi pentru că duşul e unanimitatea perfectă, când porneşti robinetul inventării de sclavi, din toate găurile sare apă deodată şi cu aceeaşi viteză, ca o orchestră. Duşul e aproape ca un parlament. Concertul se va termina cu o splendidă coda la carne, la ouă şi la viaţă. După 20 de ani, de Alexandre Dumas, tatăl, fiul, că ce mai contează?!

Darie Ducan

Niciun comentariu: