miercuri, 11 noiembrie 2009

Republica de trenuri paralele

La munte ninge. Ce frumos ar fi dacă ar ninge şi la şes. La munte oamenii se îmbracă mai gros. Ce frumos ar fi dacă ar face-o şi la şes! La deal trenurile merg mai greu, la vale ca o guvernare şi în acest timp călătorii se servesc unii pe alţii cu de-ale gurii, în sens de înjurături. Şi totuşi nu e vina lor, dar ca într-o binecuvântare sub formă de blestem, se servesc, îşi fac pe plac. Ne aflăm în Gara de Nord, în Bucureşti, aşteptăm trenul Intercity de Arad care are să ne lase la Mediaş. Nu ştim dacă suntem mai mulţi sau suntem singuri, la omul de rând şi singurătatea face cvorum. Privim pe fereastră un aer ca de rachiu de prune, un aer siluit de nările provocatoare ale celor ce aşteaptă. De pe peron până în tren primim vreo zece calendare electorale şi senzaţia de îmbătrânire cu zece ani până la vagon e persistentă ca o presiune de divagaţie personală. Un bătrân îşi spală mocirla de pe tălpi şi dârdâie. La munte oamenii se îmbracă mai gros. Ce frumos ar fi dacă ar face-o şi la şes! Într-un final pornim după ce ne instalăm în trenurile acestea mai populare decât pentru porci troaca. Când vine controlorul pe hol începe să miroasă a miliţian şi mă întreb de ce, de ce nu a iarnă, mai bine. Ne găureşte biletele, întinde în ele un „gol istoric” apoi pleacă. Presimt că va mai veni cineva care va şi bate cuie în găurile făcute de el, dar nu vine. După patru ore şi jumătate ajungem la Sinaia, cu o întârziere de muribund. Unii coboară şi o iau pe jos. Alţii, din mers, sar direct în alte trenuri care merg în sens invers. Şi-au uitat umbrela sau mănuşile şi merg după ele acasă. Întârzierea trenului face oamenii prieteni, de la înjurăturile pentru că unul sforăie, că unuia îi put picioarele sau pur şi simplu fără sens se ajunge la glume ca între victime:- Hă, hă, am auzit că merg aşa încet cu trenul ca de alegeri să fim la Arad, de la autobuziadă la trenuri! Altul: - Ciudat e că şi după ninsoare ies melcii, eu ştiam că numai după ploaie...etc. Privim prin ferestrele care se eternizează ca nişte tipare cenzurate, ca nişte şpalturi furate din război, de la o tipografie ilegală. Se înserează şi, cum mirosul e insuportabil în toalete, oamenii preferă să coboare din trenul în mers pentru nevoile fiziologice, apoi urcă pe tampoane sau fug puţin şi e imposibil să nu îl prindă. Oricum, dacă nu îl prind, se opreşte el mai încolo de greşelile şinei. Băi, iar n-a trecut şina pe la corectură?! strigă din mine redactorul şef ce aş putea fi al unei reviste de rouă şi câmp. Prin alte gări se aşteaptă, unii au în mâini bilete din 85, din 86. Merge trenul încet, în vagonul celălalt o femeie a născut, doi tineri se iubesc pe culoar, o femeie din vagonul 423 vine de la o înmormântare, de două gări ne-a crescut barbă. Gara e o unitate de măsură pentru lungimea firului. Dar nu contează cât de lung ai părul ci contează cum şi când cobori! Scoatem capul pe geam să preferăm să zicem că albul bărbii e de la ninsoare, preferăm să râdem ca să nu ne auzim pierind, să spunem bancuri, să mâncăm fasole cu ciolan cu nişte muncitori oneşti, să discutăm despre agricultură, despre cum arată oraşele, despre etalonul câinilor flămânzi, nu al oamenilor. Trecem în alte trenuri paralele, prin uşile lor, apropiate, când vedem că unul prinde viteză, suntem un bulevard noi înşine şi ne mutăm noroiul din vagon în vagon ca din clupsă în clupsă. Controlorului nu îi prea place că în Intercity urcă din mers şi oameni din Rapid, pe uşile deschise şi încete, dar acceptă pentru că gaura din bilet are aceeaşi circumferinţă. Apropo, domnule controlor, ce calibru are gaura? Se discută în continuare, se scrie viaţa, ultimul vagon e decretat vagon morgă, primul e de naşteri, iar între se locuieşte şi se mănâncă. Dar toţi se bazează pe un tren paralel pentru hrană şi viaţă, doar se nasc şi mor în trenul lor. Cine nu a sărit într-un tren paralel e ca şi cum nu ar fi fost la Mecca. Mergem încet, sunt probleme cu şinele, atât de încet că poţi să pui diacriticele morţilor care tac pe cuprins. Sau nu sunt şine destule. Le fură şi le duc la fier vechi, îşi fac dinţi din ele. Propun să facem chetă pentru şine. Lumea râde şi eu trec cu şapca pe culoar pentru a strânge monede. Există o specie de castor specializat în fier care de la privatizări încoace se dezvoltă, plus că suntem în criză economică şi mental într-o lipsă de linii drepte sau îndreptabile. De altfel un profesor de geometrie a început să susţină la televizor că o dreaptă nu e unirea a două puncte, ci unirea a două găuri de glonţ suicidale, iar cele singure îşi caută perechea pentru o arcă a găurilor de glonţ. Şinele sunt trasate uneori cu compasul cum s-ar monta la ştirbi dinţii dintr-o parte în alta când vor să roadă şi invers. Dar până să se întoarcă trenul cu şinele care parcă îi sunt şlapi, cresc bălării, ierburi şi nu se mai ştie drumul direct, nu mai e drum de fier, astfel încât o iau cu calea ferată prin altă parte. Ce contează că ajungem în Mediaş prin Oradea de la Bucureşti, viaţa continuă în tren, nu ne întrerupe nimeni, ni se ciuruiesc biletele, există vagon restaurant, important este că apucă să se învechească vinurile şi, e de ţinut minte, se vând la acelaşi preţ. Se va cere o autonomie a trenului, se va sări în alt tren şi se va pleca în direcţia celui faţă de care nu ai unde sări mai departe. În trenul celălalt e o femeie frumoasă, hai acolo, cineva pare să mănânce chiftele, vino! Pe celălalt tren ninge mai mult, uite cum sar copiii. La munte ninge, ninge şi la şes, doar că la munte mai are pe cine ninge. Uninominal, referendum? Tren mergând într-o şină? Călătorie la trapez.
-CFR sau CTP, tăticule, cum se spune corect?
- La ce?

Darie Ducan

Niciun comentariu: