duminică, 1 noiembrie 2009

Pirateria Beethoven

Există oameni meniţi să se fugărească pe ei toată viaţa, într-o coridă banală a propriului contur. Într-un mare oraş vieţile sunt mai încrâncenate şi mai mici, spiritele mai murdare ca osiile mărfarelor cu speranţă. Aici e vorba de izbândă, şi-a zis Iorgu Anghel, un om pe care viaţa îl ratase cu paharul de talent atunci când venise către însetaţi. Nu avea nimic cu care să îşi depăşească ghimpii micimii, dar se consuma delectându-se cu diverse feluri de artă. Iubea arta în sine cum iubesc curvarii bătrâni şi deveniţi impotenţi femeia, adică nu mai ştiu ce să facă în faţa ei cu pantalonii în vine, se bâlbâie. Această idealizare a ceva ce era banal cândva sau, în cazul lui Iorgu pe dinăuntru, l-a macerat o viaţă. Seva îi era puţină şi mediocră pentru un copac mare. Ca să nu se mai certe atâta cu nevasta cutreiera galeriile de artă, examina până şi ramele tablourilor, la al căror lemn a încercat a-şi racorda, fără succes, sevele. Privea intimitatea publică a oraşelor seara, parbrizele vlăguite ale maşinilor, cu lepra lor brumărie, a celor care s-au iubit pe furiş prin parcări şi se blestema că nu poate face o artă măcar undeva jos, la vâsle, că nu poate fi măcar o clapă dintr-un pian, că părul lui nu e bun măcar să-l facă pensule şi să picteze alţii. Mizerabilă viaţă, începuse a se gândi, ca între sinucidere ambiguă şi molipsitoare. Dar când a vrut asta, dacă a vrut-o, o fată a început o baladă la vioară cu o stradă mai încolo iar el a renunţat şi a înjurat: pizda mă-sii de viaţă! Într-o seară, într-un magazin de muzică a văzut albume rock în vogă, house, disco,cu hologramă pe ele, spre a nu fi piratate de căpuşele artistice ale perioadei, unii care nici nu regretă că nu au talent. Pe Iorgu l-a pălit brusc melancolia, oho, rock, jazz, dar unde e muzica noastră mare, unde e Mozart? Unde e Bach? Nu sunt în vogă aşa cum fetele cuminţi nu sunt într-o vreme când chiar etimologia cuvântului iubire miroase a sufertaş şi a cantină fiinţială. Iorgu, crâncen, tâmp şi sensibil a cumpărat cd-uri, a descărcat muzică simfonică şi a început să pirateze Beethoven, Mozart, Bach, Locatelli... Făcea discuri, îmbrăcat toată ziua într-un maiou, comod, în apartamentul său şi râdea cu ochii în lacrimi ca roua. A văzut apoi că nu îi cumpăra nimeni marfa, că devenise o marfă, că altă muzică trebuia piratată pentru un câştig contemporan, dar degeaba. Mirajul marii arte i-a umflat pipota metamorfozării în artist, dintr-un ratat. Doar vindea cea mai mare muzică, doar şi educa masele prin aceasta, masa din hol şi masa din bucătărie, pe care nevasta îşi uita combinezonul de plastic fals şi mirosind mereu a sudoare de femeie botezată în frapiere. Ah, ce bucuros era el de contactul cu masele, de puterea de a răspândi marea artă, aproape că nu conta faptul că era în pierdere, afacerea îi mergea, lichidităţile erau sufleteşti. Sonate, simfonii, concerte, pirata într-un vertij dirijoral aproape, arta merită sacrificii, aşa poţi fi mare artist. Cum? Poţi muri şi din tine să crească un pom din care se va face hârtie. Pe ea se va scrie uriaş, cât să te ducă şi pe tine în cârcă, măcar ca virgulă, ca fir de praf, artistu lu peşte!

Darie Ducan

Niciun comentariu: