vineri, 13 noiembrie 2009

Înmormântarea lui Gh. Dinică

În holul Teatrului Naţional am stat să-l plângem şi să-l regretăm ca nişte cinici caraghioşi. Nu eram mulţi, vreo sută de oameni plus tranzitul de lume, ca într-un antract al vieţii lor. Tineri, bătrâni, celebri, anonimi, mari artişti, l-am plâns şi l-am privit în faţă. La ieşire m-a cuprins un straniu sentiment general de izbucnire în plâns şi de aplauze. Aici încape toată contradicţia lumii, tot contrapunctul despre care vorbea Walt Whitman cândva în Cântec despre mine însumi, contrazicerea care naşte vastitate. Să plângi pe înfundate şi să aplauzi până te dor mâinile. E dureros de dulce, ca să revenim la contradicţia mai dragă, eminesciană.

D.D.

Un comentariu:

Dan Tanasa spunea...

Dumnezeu sa-l ierte!