vineri, 16 octombrie 2009

Blestemul jumătăţii individuale

Aceasta nu mai e ţară! Se retrage tot mai mult doar către sensul de patrie, doar părinţii ne mai ţin aici parcă. Pe lângă mărunţişurile supraevaluate, o româncă, o semiromâncă a câştigat premiul Nobel pentru literatură. Nu a scris literatură în limba română, nici măcar de expresie românească, ci de incidenţă agresivă românească, adică dintr-o bună tratare a unei teme de viaţă care a schimonosit România prin ideologia ei de bardă. Herta Muller.

Desigur, critica subţire, sângalbastră, elitistă şi plină de linguriţe de aur abonate la funduri politice a plâns, a lăcrimat contagios ca la venirea lui Mesia într-o literatură cu Emineşti şi alţi expiraţi de genul ăsta. Ce să spun. Nu, zău! E o scriitoare cinstită şi extraordinară dar în sobrietatea profesorilor care fac ierbare voit canonice de scriitori de ce nu e nici măcar amintită?

Suntem în România, nimic în lumea civilizată nu se potriveşte cu planurile noastre, dar ei sunt vinovaţi ca noi nu îi înţelegem. Dar aceasta este o altă problemă printre atâtea umori şi tare. Nu, nu o româncă a luat acest premiul, ci un respectabil scriitor aproape neştiut, un clarificator de ape, cineva care a spart jocurile şi maşinaţiunile literare. Frumoasă rocada! Splendidă.

Ne racordăm prin acesta la ce părea să ne fi părăsit măcar o vreme de istorie, blestemul jumătăţii individuale. Noi nu putem primi, câştiga, nimic colectiv, rareori individual, o jumătate de om ne face pe noi mândri ca popor? Îmi e milă de noi, îmi e milă de halul în care am ajuns şi mă bucur sincer pentru această scriitoare care cu normalitatea neaşteptatului primeşte un premiu. Poate că Llosa ar fi fost mai îndreptăţit literar să îl primească, poate nu, poate altcineva. Premiul, care e şi un glonţ, nu are dialectică, şi asta e şi bine!

Blestemul jumătăţii individuale îl avem şi când vorbim despre Nobelul lui George Emil Palade, şi despre cel al lui Elie Wiesel, niciodată nu suntem compleţi şi integralişti, mereu undeva avem o restanţă umană de care ne scremem degeaba. E destinul înecării la mal, ca ţiganul. Tot râul pentru noi e doar locul unde ne înecăm la mal. Facem hidrocentrale metafizice doar pentru locul unde cineva s-ar putea îneca la mal, dar nimic concret. Avem filozofia mâncătorului de seminţe şi patriotismul reptilei care renunţă la haina sa croită piele.

Premiul Nobel reprezintă totul, acum Herta Muller e apreciată de toţi, înainte era cvasinecunoscută, deşi nu e mai talentată acum decât înainte, doar noi suntem mai puţin orbi. Ticăloasă viaţă, ticălos blestem al jumătăţii individuale. Pe noi ne-au făcut taţii, ca un arhetip, cu o gaură în perete. Nu merităm nici să avem umbră.

Nu, nu noi românii am câştigat Nobelul, ci Herta Muller, colectivismul acesta doar la bine e un animal românesc, un fel de ciobănesc mioritic din blana căruia au sărit căpuşe în fiecare. Imaginaţi-vă o căpuşă care trăieşte sugându-şi la infinit propriul sânge! Încep să îmi iubesc ţara numai când trec prin cimitirul Bellu, în rest o suport cu nervi serviabili.

Darie Ducan

Niciun comentariu: