marți, 29 septembrie 2009

Peisaj de epocă amară

Tot mai mult înţeleg că trăim într-o ţară barbară, cu tot trecutul nostru civilizator, cu tot Donariul de la Biertan, suntem păgâni prin indiferenţă şi josnicie. A nu fi acuzator cu ţara ta e actul prim de laşitate în aceeaşi măsură în care a fi dulceag când nu merită e o răzvrătire nedemnă de un om. A fi acuzator cu contemporaneitatea trebuie să fie o lege pentru un român adevărat chiar cu riscul de a se izola. Trăim cu toţii într-o tot mai nedemnă curgere politică, socială şi culturală. Am lipsit două luni din România, m-am ţinut departe de această miere-fiere şi, după o săptămână deja nu mai pot. Nervii mei o pot lua razna când văd derapajele multiple din jurul meu, minciuna omniscient electorală, jegul generalizat care îţi astupă retinele când ai vrea să vezi şi frumosul. Peisajul de ţară deraiată nu ar fi îngrijorător de nu ar fi locuită, dacă nu ar dărâma şi gări morale pe parcurs într-o situaţie ostilă în care se află cultura, parcă mai ostilă ca oricând. Sub genericul crizei economice, refren indolent deja, totul se reduce, până şi greierului nopţii i se mai taie din partituri! -asta ca să nu ne pierdem cu firea fiind apocaliptici din start. Grevele din justiţie, aproape altele ce se iscă în învăţământ şi transporturi, oameni săraci, trenuri care întârzie, un maidan cu dragoste, o Românie ucenicită la mica ciupeală, un bacşiş cu contur şi o contemporaneitate sfâşiată de oportunism, de sărăcie, de prostituţie şi de o cruce făcută cu vârful de briceag. Asta se vede fără a da nume pentru că nu mai sunt nume aproape, ci fiinţe în târâre, numai citoplasmă. Moralitatea acestui popor se mai găseşte în bătrâni, refularea şi reflexul lui în tineri, iar restul în cărările care duc la minus infinit. Mă aştept din clipă în clipă să îmi bată cineva la uşă şi să îmi ceară în numele statului unghiile, dinţii, pielea de pe tălpi, ca să facă din ele săpun pentru spălat drumurile publice. Atâta respect mai are autoritatea pentru ideea de om, a ajuns mult chiar şi pentru un popor obişnuit cu regimul hoţilor de cai, umilit zilnic de parcă i se strecoară măduva prin gaura biletului de tranvai în drumul, cu plasa goală, de la piaţă spre casă. Deschid, dau în silă cele cerute, mi se dă o factură fiscală, ca să am dovadă, apoi închid ferindu-mi sistemul nervos de pielea tocmai luată. Mă uit la mine şi la frumuseţea de a fi cetăţean român, de a fi scriitor român unde a scrie e o dulce iluzie ca să nu mori de tot într-o lume care are grijă să îţi livreze moartea cu linguriţa zi de zi. Închid uşa, mă aşez în pat şi prind factura fiscală la rama icoanei ca pe un psalm . Mă uit la constituţie şi ea devine artă abstractă, ceva între Dali şi o doină de jale. Nu am puterea să îmi înjur ţara, ci am plecăciunea de a o iubi masochist şi a scrie în singurătatea mea în timp ce alţii se bat pe fondurile culturii ca purceii pe ţâţa scroafei. Mi-e silă şi într-un fel şi milă, am o scârbă regală şi o duioşie a donatorului de organe. Când nu am încredere în mine şi vreau să îmi edific ego-ul, mă gândesc că am scris câteva cărţi şi sunt o plasă de organe care valorează câteva zeci de mii de euro. Sufletul a ajuns neglijabil şi pentru mine, ca poet. Cum vedeţi, sunt bogat! Saturaţia şi scârba nu pot totuşi nega mama, muşchii feţei nu pot să o scuipe, ci pot să o tacă plângând. Observ trist cum presa mizerabilă de la noi îngroapă şi ultimele acte de cultură veritabilă, cum nu se scrie suficient despre Festivalul Enescu, cum se tace că nişte oameni remarcabili au deschis teatre în orăşelele lor, în Caracal, în Râmnicu Vâlcea, într-un timp în care singurele care se mai deschid sunt cele de operaţiuni din Irak şi Afganistan. Doamne, îţi mulţumesc că scapă actorii măcar nebătuţi! Observ cum turismul acestei ţări a rămas doar electoral, cum nu mai e mult şi vederile cu mânăstiri vor fi înlocuite cu vederi cu autobuze cu votanţi, cum Elana Udrea, un ţâşti-bâşti feminin etalant de haine scumpe face futurism, alături de ceilalţi miniştri ai guvernului-unghieră, ca să nu se agaţe când bagă mâna până la cot(evident, în fântână, ca să ne salveze pe noi!) În timp ce observ toate acestea, mai sună reprezentantul statului o dată la uşa mea şi îmi contabilizează pieile rămase, apoi îmi ia şi factura fiscală dată anterior lăsându-mi în schimb iluzia, pe care nu o mai am demult, că vin americanii. De fapt singura moştenire pe care am găsit-o pe fundul lăzii de la bunicii mei e iluzia păstrată sub cheie că vin americanii. Ei au plecat din filmul Dallas şi au ajuns pe undeva printr-un film alb-negru cu Barack Obama. Nu îi aşteptăm, ca să îi aşteptăm ar trebui să mai avem măcar piele, să nu ne vărsăm pe trotuar cu toţii într-o pastă dificil de văzut şi de către cel care observă, mai încolo nu putem fi corupţi. După România de acum, singura stare de agregare care mai poate veni e starea de humus.


Criminalii culturii, la Târnăveni

Dezolat, într-un oraş în care numai oficiul de pompe funebre mai poate emite vreun licăr, pentru că, datorită utilităţii lui mult mai mari, a devenit un fel de primărie, îmi amintesc că am scris cu ceva timp în urmă despre un, deja oarecare, Pipi Tavă, stalinoid exemplar de relicvariu politic, un sabotor al culturii când ultimul pilon nezdruncinat al oamenilor ca să nu facă stânga-împrejur către primate era accesul la cultură. Ei bine, apa Târnavei Mici a curs, mulţi dintre noi crezând că spală nimicnicia acestui zgârci în carnea normalităţii. Am trăit mandate, strângeri de mână perfide, pe de o parte, ca să constatăm că următorul e la fel. Că doar dictatorul s-a schimbat sau joacă în deplasare, din spate, ca un Băsescu teleghidându-şi Bocul, mai mare în funcţie, după reţeta Putin-Medvedev, de această dată. Într-un oraş mort, pe marginea prăpastiei, cu şomeri cât iarba ce-o să ajungă, cu industrie la pământ şi furată de-a lungul anilor nici nu se ştie de cine, cum furau soldaţii din case în al doilea război, după plac, într-o instituţie de cultură, datorită unui om, ajutat de încă vreo câţiva, se mai întâmplau lansări de carte, acte de cultură care nu schimbau istoria literaturii, dar care erau extraordinare pentru comunitatea lor, erau un motiv de a nu pleca, erau un mod de a face cultură adevărată. Acest om datorită căruia cultura Târnăveniului a mai existat e poetul Răzvan Ducan. Oficiul de pompe funebre, prin reprezentanţii lui, Camera lorzilor imbecili, a găsit de cuviinţă să ceară şi de unde nu e, când se face cultură cu bani aduşi de acasă, cu cafea şi covrigi daţi din milă, ca la cerşetori, dânşii, de sus, au început să considere că această mireasă numită cultură trebuie imediat dezbrăcată, îi trebuie dată o palmă peste buca stângă, că doar nu batem dreapta! şi trimisă pe centură, printr-un marş afară,- aţi ai dracului! Orice sală, orie găoace de ou, orice coajă de nucă pentru o lansare de carte costă un milion de lei ora. Probabil ni se dă în schimb, dacă vrem să facem o lansare de carte, şi prezervativul aferent, să nu se îmbolnăvească politica de această boală ruşinoasă care e cultura. La New York se găsesc săli mai ieftine de închiriat decât la Târnăveni, iar acest lucru frizează absurdul, nu măreşte cultura! Cenaclul literar Elena din Ardeal, cenaclu existent de peste 50 de ani, va fi nevoit să funcţioneze pe la casele scriitorilor, prin mutaţie, ca guvernele în vremuri de război. Ce se vrea? Li se cer instituţiilor care sunt în subordinea Oficiului de pompe funebre să aducă bani la buget. Un om de just calcul a propus să se scoată scaunele, trist, din sală şi să se facă sală de nunţi şi de pomeni, ca la sate, din respectiva instituţie de cultură, să vedem dacă înguştilor care ne conduc le convine retrogradarea pe toate scările ierarhice a oraşului. Nu, nu le convine. Răzvan Ducan, neprostituând cultura, a demisionat, înţelegând, deştept, că nu are sens să le explici orbilor nativ ce frumoase sunt culorile curcubeului şi că nu poţi să li te oferi cu forţa celor ce nu te vor, mai mult decât atât, nu te merită. Scriitorii oraşului sunt nevoiţi să se ascundă prin scorburi, prin peşteri, precum creştinii în vremea lui Diocleţian în epoca tristă a unor oameni cu nume evanghelic, pe care nu vreau să îi fac celebri aici, prigonitori inconştienţi sau mult prea de cârpă în mâinile altora. Mulţi oameni din acest oraş, al meu, şi faţă de care am o datorie al cărei mandat ţine o viaţă şi e apolitic, mă întreabă de ce nu mai fac lansari de carte acolo. Le răspund pe această cale: până acum nu am mai făcut în ultimii ani, din silă, dar de acum nu voi face pentru că nu am bani. Sau dacă voi face, voi face pe trotuar, riscând să opresc circulaţia, cu cărţile într-o lădiţă, ca vânzătorii de mandarine furate, gata-gata oricând să şi le ia şi să fugă atunci când zăresc la cotitura străzii o caschetă de miliţian. Asta a ajuns cultura. Bine e că acele mandarine au sâmburi, totuşi!

Umilit pentru că sunt român

Într-o ţară ca România, delirul a ajuns maxim, totul e european, ce nu e european nu e bun, ce nu are nişte stele galbene, tot mai mult verzi, riscă să treacă drept necredibil, riscă să fie nedigerat de piaţă, nici chiar de cei mai africani dintre europenii mioritici. Fandosire, ştaif, preţiozitate sau pur şi simplu laitmotive politice bolnave, eczeme menite să acopere goluri de idei în discursuri. Etcetera. În această Europă europeană(aici nu e pleonasm!) am fost umilit pentru că sunt român. În urmă cu câteva zile mă întorceam de la Zurich la Budapesta, cu avionul. La Budapesta a trebuit să reclam pierderea unei valize, să completez câteva teancuri de formulare în faţa unor vameşi inepţi care nu acceptau să îmi vorbească decât în limba maghiară, pretinzând că engleza sau franceza, pe care li le cerusem eu, nu sunt limbi internaţionale. Le-am explicat civilizat că nu pot vorbi în galop de pustă, dar nu au înţeles că nu ştiu maghiară. De fapt au înţeles, dar nu au vrut să accepte. Mi-au cerut cheia valizei, deşi vama fusese făcută încă de la Zurich, dar le-am dat-o. Dispreţul arătat la control, sila faţă de români a ungurilor, a unora, desigur, nu îmi e străină, dar comportamentul acesta al lor a fost absolut medieval. Cum altfel decât imbecil, primar şi demn de milă poate fi un vameş care se răzbună pe un paşaport românesc în contul unor dispute istorice de când lumea? Oare cât Mihai Viteazul trebuia să nu ne taie ca să îl urăsc şi să nu am faţă de el altceva decât compasiune? Cât nu trebuia să eliberăm noi Budapesta ca să pot circula normal, fără junghiul vameşului? L-am întrebat chestiuni de procedură în engleză şi el dădea din cap cu o privire autoritară de torţionar nazist, de am crezut că îi creşte pe loc şi mustaţa. Mi-a ştampilat în silă formularele cu stema Ungariei, apoi m-a trimis la alt ghişeu, apoi la altul şi la altul, într-un ping-pong care m-a făcut să rămân singur în tot aeroportul, cu paşaportul de condamnat în mână. S-a încercat să mi se sugereze să semnez mai repede foile, să nu citesc, dar am refuzat. Mi s-au dat formulare în maghiară, dar le-am refuzat, apoi, într-un final mi s-au adus unele în limba engleză, pe care le-am semnat după citire. Am intrat în jocul lor mărunt şi, ca să nu ma umilească de tot, pe unele formulare am semnat Avram Iancu. Nu îmi mai păsa nici că riscam să nu îmi mai vină bagajele acasă, eram umilit pentru că sunt român într-o ţară mai occidentală decât a noastră, zice-se, dar în orice caz, mai la vest, medieval vorbind. Apoi, am plecat la maşina care mă aştepta la aeroport să mă aducă în ţară, cu celelalte valize, cu speranţa revenirii celei pierdute. Pe drum, ne-a oprit poliţia, aveam maşină cu numere de România, cum de am îndrăznit!? Două poliţiste au început să urle la noi că avem geamuri fumurii şi că nu e voie, că suntem obosiţi şi nu e voie, că suntem români şi nu prea e voie. Altfel spus căuta nod în papură ca să ne amendeze şi nu avea de ce se lega. Şoferul i-a prezentat, docil, buletinul, mie mi-a cerut paşaportul şi, văzând că zbiară la mine am refuzat să i-l dau pentru că e proprietate a statului român şi ea nu era îndreptăţită să mi-l ceară, având în subordine ordinea rutieră, iar nu legitimarea mea ca pasager. Ce m-a făcut să refuz să îi dau paşaportul a fost tonul deosebit de agresiv, a vorbit cu mine de parcă aş fi fost cel puţin un criminal în serie, prins. A spus că în cazul în care nu îi dau paşaportul mă va duce la secţia de poliţie. Am spus: foarte bine, dar îmi sun avocatul, şi am pus mâna pe telefon, dorind să le intimidez. S-au retras văzând că vorbesc serios şi ne-au dat pace să circulăm, fiind de fapt o încercare de a ne cere mită prin agresivitate. Am bănuit dar am refuzat să le dau. Am plecat spre ţară cu o întârziere de aproape două ore, umilit, dar totuşi tare, hotărât să nu mai iau niciodată avionul din Budapesta. După două zile mi-a sosit şi bagajul, dar fară o cutie mare de cafea, pe care, se pare, mi-au furat-o aceia care mi-au cerut cheia. Am telefonat aeroportului, m-au trimis de la un birou la altul, de la alt birou la compania Swiss air pentru a vedea ce e de făcut. Compania, pe care o credeam serioasă, mi-a cerut să demonstrez prin bonuri fiscale preţul cafelei ce îmi fusese furată. E absurd să port la mine bonuri pentru tot ce transport, le-am spus, dar, într-un final mi-au promis că îmi virează în cont contravaloarea cafelei furate, sau a unui ac de era cazul. Nu am cerut taxă pe răbdare deşi poate aş fi putut să o fac. Nu mă chinui prin tribunale pentru un asemenea mărunţiş dureros pentru că ştiu că umilirea mea ca român nu poate fi spălată cu una, cu două. Cum să mai beau eu această cafea crezând că de la ea Deşteaptă-te, române! când văd că nu sunt treji de ea în realitatea secolului XXI nici cei ce au furat-o? Mi-or fi furând ei mie trezirea, dar tot în Evul Mediu au rămas, iar eu, uimit încep să văd altfel această gargară politică a europenismului. Îmi fac cruce cu splina!

Darie Ducan

Un comentariu:

Anonim spunea...

Darie, pamfletul e excelent!