vineri, 28 august 2009

Un plus la fisă

Am găsit-o într-o dimineaţă învineţită pe malul mării, răsturnată într-o rână de un val cabotin. Plângea şi m-a întrebat ce vreau, de ce vin. Atunci am luat o scoică şi i-am spus:


-Poftim, e a treia mea ureche cu care vreau să te aud. Spune, ce ai pe suflet?


-Am căzut dintr-o barcă sau am fost alungată dintr-o casă, nu mai ştiu... Crezând că aiurează am privit împrejurul şi limba de plajă pe care zăcea ca un mugur gustativ învins. Am crezut că mă apucă ameţeala şi migrena mea zilnică oscilează între laşitate şi butaforie. Am scos din buzunar o monedă uzată, i-am arătat-o ca pe o salvare şi i-am spus că mă duc doi paşi mai încolo să găsesc un telefon public să chem un prieten cu maşina pentru a o duce acasă. I-am zis să mă aştepte şi lesne am înţeles din ochii ei clari ca de femeie pe care o doare că mă va aştepta. Mi-am descălţat sandalele fiindcă nu puteam fugi pe plajă cu ele şi mă grăbeam spre telefon ca un marathonist vulnerabil nu să sun, ci să mă întorc. L-am anunţat pe Cortez, prietenul meu cilean să vină cu maşina, că am un necaz, urmând să-i dau apoi coordonatele exacte. Telefonul a înghiţit fisa ca pe o muşcătură de măr, singura, de altfel, din seara aceea. Când m-am întors transpirat şi trist de lipsa ei probabilă, mi-am văzut sandalele împinse uşor de mare undeva până la definitiva descălţare. Era prea liric sentimentul ca să nu îi las amarul liber. O căutasem pe toată plaja dar când să cred că a plecat şi mi-a aruncat papucii în mare, am constatat că iese dintr-un unghi mort, ca un ochi de veghe al apei, scuturându-şi coada de păr care bătea înspre albastru. Cuţit în creierul meu a fost aceasta. Zâmbind a venit la mine şi mi-a zis că s-a dus să se spele pe faţă, că nu voia să o văd fardată de lacrimi tulburi. Mai bine de sare? am întrebat-o şi mi-a răspuns:da, mai bine de sare, ea conservă când înţeapă, veşniceşte când doare. Am îndrăznit să o întreb cum o cheamă şi mi-a răspuns Alexandra cu un gest de smerenie care împingea toţi sfinţii de pe tejghea şi o urca pe ea. S-a sprijinit de mine, şchiopăta puţin, dar am ieşit cu ea până la şosea.

Când a pus piciorul pe asfalt s-a sfărâmat brusc şi, împrăştiindu-se pe şosea, s-a făcut praf de sare. Ca pe cenuşă l-am luat sarea în mâini şi mă uitam la telefonul de unde am sunat, din apropiere, când am văzut un turist care îşi săra un ou cu ce lua din orificiul de rest al telefonului public.

Darie Ducan

Niciun comentariu: