joi, 6 august 2009

Note canadiene scrise pe genunchi I

Sosirea

Mă aflu în Canada de câteva zile, prima oară pe teritoriul american, un Codru Drăguşin în blugi şi cu telefon mobil. După aterizare se spune că pentru cine vine prima dată pe continentul american urmează ţinerea-n dinţi a speranţei. Mi-ar veni să pup pământul dar istoria simţită mă reţine s-o fac. Nu sunt nici Papa şi prea au aşteptat ai mei venirea salvatorilor acestui continent ca să mă aplec eu acum să fac gesturi siropoase şi, în fond, goale. Nu am fugit, nu m-a alungat vreun regim politic, ci eu m-am alungat ca turist aşa, ca pe o măslină prin farfurie. După un complicat traseu am ajuns la Montreal fără să îmi pun problema adaptării. M-am adaptat foarte repede şi am început încă din primele clipe să observ, să observ, să observ şi să acumulez. De sus până jos am început să fiu ochi. Lucruri care merg bine, scăderi, cusururi. Nu vin tocmai dintr-o ţară fără de pată, dar prefer oarecum pielea bălţată a istoriei decât sucul gastric al imigrării, dureros şi nu chiar întotdeauna „de dulce”. Primul lucru pe care l-am cumpărat a fost o Coca-Cola. Din nou simbolul a bătut necesitatea. Am băut-o eroic şi glumeţ gândindu-mă că dacă aş fi fost în alţi ani într-o capitală mai la Est de noi, aş fi cumpărat brăţări cu lanţ nu foarte confortabile. Nu pot să nu văd totul politic când tocmai lucrurile de care mă trântesc sunt politice. Nimeni nu îmi spune „ Bienvenue au Canada!” ci „ Bienvenue au Quebec”, extremismul francofon al provinciei fiind o floare. Şi deloc rară.

Oamenii. Caracterul lor

Oamenii nu au sistem nervos. Cred că anatomia s-a încurcat cu Regina în tinereţile ei şi i-a dat poporului canadian ceva englezesc: măcar calmul. Mi-e greu să văd un popor canadian deşi el există, printre atâţia imigranţi, printre atâţia chinezi, mexicani, evrei, ruşi, români etc, aşa că încerc să mă uit la oameni fără a le citi pe placentă „ Made in Romania”, „Made in China”, „Made in Mexico”. Nu am timp de etichete, sunt un om în fuga după esenţe, sunt un esenţialist. Oamenii sunt amabili, trăiesc bine, cu nişte salarii de vreo 10 ori mai mari decât cele din România, preţurile fiind aceleaşi, dar în genere inculţi, vorbind o franceză scâlciată ca un toc de pantof, accentuată englezeşte, dar lărgită cu nişte adaosuri de diftongi şi triftongi în unele cuvinte. O franceză păsărească şi destul de greu inteligibilă. Dacă la Paris se vorbeşte ciocolată extra-fină, aici se ronţăie tăceri de menaj, ciocolată barbară. Sunt oameni amabili şi frumoşi, mai ales femeile, evident, dintre imigranţi, corecţi şi reţinuţi. M-a impresionat faptul că într-un magazin, neavând mărunt un cent, să dau la casă, vânzătoarea mi-a spus că nu trebuie, pentru că o altă cumpărătoare a lăsat 10 cenţi, fiind în avans! Aş vrea să văd şi în România echitatea aceasta la cent! Poate când centul o fi an şi dolar va ajunge! Casele, după sistemul american, nu au garduri, dar proprietatea privată se subînţelege şi mai ales se respectă.

Atmosfera

Nimic nu se compară cu plimbările prin Montreal, seara, pe podul Jacques Cartier sau Champlain, privind amurguri murdărite de perfecţiunea modernă a unor zgârie-nori precum circuitele aparatelor noastre. Nici microcosmosuri, nici macrocosmosuri nu inspiră poezie. Inspiră consumism şi dinamism de dinozaur, prea mare ca să simtă şi prea învăţat cu pasul mare ca să conştientizeze că striveşte suflete. Multă muzică de Leonard Cohen, haine uşoare, prieteni, tineri canadieni deosebit de amabili şi cărora România mea li se pare exotică şi...la tropice!!! Cafea cu sirop de arţar, multe bancnote falsificate, magazine care din această cauză nu primesc bancnote mari, nici măcar de 50 de dolari, poezie a dragului meu prieten George Filip, a lui Emile Nelligan, marele lor clasic, şi a încă vreo două teancuri de cărţi primite de la români, de la aceiaşi, de fapt.

Senzaţii, stări

Senzaţia că într-un timp scurt poţi observa cam tot, dacă ai ochi de ziarist, e destul de tristă, Canada pare să se dezbrace din prima seară, pare să se lase uşor cucerită. O fi complexată în faţa unui europenism bătrânicios sau oare e doar sentimentul grecesc că atunci când un musafir îţi calcă pragul tu trebuie să îi dai şi nevasta? Lipsa birocraţiei face ţara frumoasă, trăibilă, potabilă, bucurabilă, într-un calm care venitului dintr-o ţară stresantă şi cu 220 de volţi la priză i se pare calm excesiv, iar nu, cum poate ar trebui, normalitate! Străzi largi, viaţă de noapte, mult dans, mese pe la cine se întâmplă să fiu, timp semiploios, telefoane mobile descărcate aproape cu graba cu care trece viaţa, aer evreiesc, monetar, veveriţe multe, sconcşi, marmote, cartier chinezesc. O seară cu bicicleta e frumoasă, dar nu prea departe deoarece distanţele aici sunt de-a dreptul de roman rusesc. Mă gândesc dacă nu cumva Canada e cenuşăreaşa idealului continental, după America, dacă nu cumva e opţiunea în caz că nu se poate sta(rămâne!) în prima, în legendar-banala America... E de meditat, e de privit, dar mai ales e de trăit. Nu-ţi poţi apreta sângele cu care trăieşti pentru că nu ieşi cu el la paradă, el, prin fire, te scoate pe tine în lume, prin instinct. Sentimentul de preerie, de întinsuri dulci şi drumuri nu grozave, cu excepţia autostrăzilor, te fac mic. Dar nu e micimea pe care o simţi într-o catedrală gotică, ci micimea frunzei de arţar. Nimic religios sau metafizic, sufletul aici e o carte de credit, fetele se dezvirginează trecându-le cartea de credit printre cutele organului genital. Dumnezeu a murit! Ori Nietzsche e canadian, ori e în toate acestea.

Românii

Românii nu se încheagă! La Valdavid, un orăşel la vreo oră de Montreal,anual se strâng să petreacă, dar au uitat a hori, se vede în ochii lor uitarea şi mâna parcă ar naşte un cuţit la spate. Ipocrizie, cu excepţii, desigur, dar şi cordialitate, cumsecădenie. Oameni frumoşi la chip, lăudăroşi, nu mai încape Canada de atâţia mari români, prosperi şi fuduli, dar fără case cu cerdac. Zig-zagul sculpturilor populare a căpătat aici stare de ziar: Zig –Zag. Mai sunt şi alte ziare şi reviste româneşti, literare în special, Destine literare, Candela de Montreal, care mi-au făcut surpriza de a mă publica aproape constant în ultimii ani, din păcate fără vreun dolar, că doar deh, tot români suntem şi peste baltă! Românii s-au răcit şi nu comunică, se bârfesc, se urăsc şi îşi poartă ranchiună. Am încrederea că se ştiu iubi româneşte măcar la greu.

Sensuri, drumuri

Încerc să înţeleg Canada deşi toată lumea îmi spune că nu e nimic de înţeles, că e ca un motor de Trabant, prea simplu ca să stai să-l percepi. Deschiderea oamenilor îmi place, conştiinţa unicei vieţi, faptul că nu banul îi naşte, că viaţa e ieftină deşi pentru ieftinia ei e un sens. Asta nu îmi mai place! Am venit pentru odihnă şi cu treburi literare, dar după „vacanţă” îmi voi lua o altă vacanţă ca să mă odihnesc. Totuşi prefer somnul în zbor, ca pescăruşii, sunt prea multe de văzut, mai multe decât de înţeles. Aş vrea un mister. Canada pare să nu aibă. Noi avem şi goruni şi stejari despre care a scris Blaga, misterul e şi natura şi poetul. Luminii economice a Canadei îi trebuie prize cu mister sau măcar un miraj. Fata morgana nu-i de-aici de loc!!!

Darie Ducan

2 comentarii:

Anonim spunea...

Excelent reportaj!!!!!!!!!!!!
Merită să fie publicat într-un ziar şi la noi!!!!

Anonim spunea...

Darie, acest reportaj a aparut in FLAP, saptamana trecuta!