joi, 16 iulie 2009

O traducere contemporană a frumuseţii omului

Atunci când popoarele suferă de prea multe împărtăşanii, credinţa tinde să devină dotă, frica tinde să devină putere eliberatoare. Astfel de fraze aforistice, multe, se prezic, se formează, iau naştere de la sine citind cartea lui Dan Puric, Despre Omul frumos, volum apărut la Bucureşti, 2009, fără editură. Când Dan Puric, actorul foarte talentat şi unanim recunoscut, a început să ţină conferinţe, prelegeri, să facă un apostolat al frumosului şi prin puterea cuvântului, dincolo de arta sa, teatrul, mulţi au zis că îşi depăşeşte atribuţiile şi că se bagă în spaţii prea vaste. Dar şi mai mulţi au fost aceia convinşi de ideile sale, îndrăznesc să spun chiar redescoperitoare de doctrine româneşti în sensul cel mai profund şi în fibrele cele mai adânci. Dovada e tirajul absolut record al cărţilor sale, mixturi de interviuri, eseuri, conferinţe, poveşti, pilde etc. Cititorii români s-au regăsit în puritatea ortodoxistă pe care Dan Puric o evocă şi la care face apel punând-o în gardă. Un actor să facă apostolat religios şi metareligios? Cine a mai pomenit aşa ceva într-o doxă deloc deschisă faţă de meseria actorului?, ci din contră, ostilă cu aceasta, desigur, cu precădere în Occident, unde lumea nu era(este?!) atât de alunecoasă nu atât în sensul curăţării cu săpun, cât al aplecării după el. Dan Puric scoate frumuseţea din oameni într-un fel foarte original, dar mai ales eficient, spre a le-o dărui tot lor cu un spor de preaplin sufletesc, revelat. Original e nu neapărat în ideile vehiculate, cât în ambalarea lor - aici se simte actorul, puţin cabotin, sublim adesea, precis, mai mereu -, cartea se citeşte pe nerăsuflsate, cu disperarea frumoasă cu care se aşază la masă fugitul de pe front. Sunt oameni pe care 1000 de preoţi nu reuşesc să-i aducă pe calea credinţei, dar Dan Puric poate, după o discuţie de câteva ore, după această carte. De ce? Pentru că Dan Puric nu e un limitat la psalmi, dacă se poate "limita" cineva la psalmi, ci cunoaşte şi rock, şi pantomimă, şi teatru, şi filozofie, un întreg şevalet nu de credinţe, ci de ipostaze ale ei. Cartea despre omul frumos e emoţionantă, e scrisă admirabil, cu o mână de veritabil scriitor, cu metafore chirurgicale şi adânci, dar argumentate prin puteri nebănuite. Exemplele revelatorii pe care el ni le dă, din viaţa cotidiană, ne arată ce e omul cu adevărat, dincolo de rutină, dincolo de puţinătate şi traseul banal "casă-serviciu", ne arată un om "în rost", dar nu încearcă să ne educe, ci, maieutic, să descoperim noi relaţia variaţională dintre a fi şi a vedea. Dan Puric nu e Mircea Eliade, nici chiar Nichifor Crainic, dar la o primă impresie e mai convingător nu prin puterea argumentului sau prin a prestidigitaţiei, ci prin aceea a afectului, de ordin modern şi pilduitor. El sintetizează excelent sufletul uman, surprinde esenţa şi şlefuieşte până la memorabil textele sale care sunt de-a dreptul nobile. După câteva pagini orice reticenţă privitoare la faptul că această carte e scrisă de un actor, piere. E scrisă de un talentat scriitor, de un om care observă fascinaţia de a fi şi bucuria de a observa, de a numi, de a trăi puterea de preaplin. Dan Puric nu iese din el ca să se îmbrace în morga specifică unor cărţi, cum fac, greşit, mulţi dintre cei care scriu, ci se adânceşte în sine până la abis. De aceea şi interviurile sale sunt literatură a gândirii, eseuri ale românismului frumos şi demn, ale rezistenţei şi credinţei în continuitate înainte de toate. Politicul, socialul sunt atinse pentru a contextualiza discuţia, abstractizarea nu totdeauna are valoare de universalie! Memorabil e ce se poate data, de multe ori. Stilul aforistic, mai dezvoltat, totuşi, al său îmi aminteşte de interviurile din anii 90 ale veacului trecute ale lui Petre Ţuţea, şi prin causticitatea frazei, dar plăcând prin puterea fascinaţiei mai mult decât orice. Absolut fiecare pagină din această carte e scrisă perfect pentru ceea ce vrea ea, în frumuseţe nu are cusur, e un vehicol între suflete, o traducere contemporană a frumuseţii omului. O traducere în română a oglinzii în care se uită pur şi simplu un om frumos. Tu, el, ea, eu, noi, ei, alţii, noi. Dumnezeu e conjugare!

Darie Ducan

2 comentarii:

Lia Vornicu spunea...

Aceasta cronica impresionanta pana la lacrimi se vrea citita in genuchi ca pe u mesaj trimis de un inger.Ce poate fi mai fascinant decat varsta si gandirea dumneavoastra de acum.De ce cativa "oameni mari" denigreaza si nu inteleg acest mesaj. Se implineaste cred, aici cuvantul din Scriptura in care se spune ca s-a luat intelepciunea de la cei mari ai poporului si s-a dat celor mici si nevinovati.Va felicitam, mult succes!

Darie Ducan spunea...

Lia,

Nu stiu ce sa iti raspund. Iti scriu trei puncte de suspensie...
pe unul sta un uliu, pe unul un soarece si pe celalalt un peste. Ca darurile de la daci.