luni, 27 iulie 2009

Descrierea chipului 5

Îmi povestise cândva că de fiecare dată după ce facem dragoste se acoperă cu o coajă neînţeleasă de pâine, că din fiecare por îi iese câte o firimitură tare de pâine, dar cu care, la nevoie, înmuiată fiind, poate fi hrănită o furnică, aşa, cât un fior.

Firimiturile nu se adevereau sărate deşi cădeau de pe ea ca pietroaiele pe serpentinele dintre munţi. Şi atunci iscau în viaţa noastră adevăruri strepezite, nu chiar cât să fi auzit de Platon, dar bune pentru a-l acuza pe Socrate. Unde e sarea mă întrebam iubind la ea încăpăţânat de parcă aveam în vârful sexului o nucă tare!

Foarte multă pâine ea aduna, se depunea de pe ea ca praful, tare, liturgic şi păgân. Firimituri multe îşi aşteptau furnicile, poate acelea din pământul care vom fi. Dar e vorba totuşi de mai multă iubire, dar e vorba totuşi de o colonie de firimituri salvatoare. Ce brutărie să îţi deschizi când copiii din Somalia nu au ce mânca şi tu, după o noapte de normalitate poţi hrăni unul?

Ea era cuminte şi se pusese pe făcut pâine dar nu înţelegeam care era rolul meu când aluatul se formase în lipsa mea, aşteptându-şi impactul!? Uneori ningea cu pâine pe podea când ne iubeam în picioare, câineşte, ca un fel de mătreaţă sfântă, ca nişte flori de cireş pentru care viermii pomilor zăceau abstracţi în aşteptare.

Mi-a şoptit, îi plăcea mult să mă muşte de ureche, că ar trebui să punem pâine de o parte, să dăm, să trimitem altora, să facem cornuri, produse de panificaţie, să hrănim cu dragostea noastră furnici pentru mai puţina duritate probabilă de apoi. Dar oare poţi ştii?

Ne iubeam în paturi şi ne trezeam în moară de parcă i se făcuse foame decorului de noi... Arăta splendid în dimineaţa aceea, canalele sânilor ei erau vinete şi împletite ca motivele porturilor populare româneşti,erau nişte drumuri romane ce duceau direct în capitală: prunc.

Am lăsat să cadă cocosul răzuit al înălţimii noastre numită iubire, ne-am curăţat de murdăria tărâţei blocată în pori şi miroseam fiecare exact a celălalt. Nu ştiu de ce Dumnezeu a încrucişat mirosurile deodată cu blocarea porilor, că eu miros mereu a ea şi ea a mine. Oriunde mergem, şi singuri, celălalt e semn de carte al mirosurilor.

Am hrărit copiii ţărilor sărace, am hrănit furnici, se năşteau pândindu-ne când ne iubim, ne furau dintre dungile parchetului icrăria căzută şi uscată. Când ne iubeam în picioare nu mai aşteptau nici să cadă, atât de înfometate erau, urcau direct spre ele, dacă ne putem imagina un copil atât de nerăbdător să cadă ninsoarea, încât să urce şi să facă urcând om de zăpadă din bulgării spre care merge în întâmpinare. Femeia mea nu ştia că Mahomed nu avea un munte de zăpadă şi de aceea se lăsa cotrobăită de copii şi furnici.

Am pus în cămară ierni calde şi întregi de pâine când, mi-am dat seama că pentru toată pâinea nu fusesem aluatul, ci focul, nu foamea, ci teama de a nu ne fi şi sete. După un timp iubita a îmbătrânit şi nu mai făcea pâine sau doar se blocaseră canalele porilor, cum, uneori şi ale sânilor se blochează. Atunci a început să ne fie foame şi nu mai aveam de unde să ne luăm pâinea. Cea din cămară devenise visată, deci nu mai era!, iar pe cealaltă o luaseră furnicile şi copiii. Din copii nu mai puteai lua nimic, aşa că am preferat să murim ca să nu murim, să ajungem la furnici pentru persistenţa memoriei noastre într-o cină cu taina de doi, într-o cină cu taina de 2 metri pe 2.

Darie Ducan

Niciun comentariu: