luni, 29 iunie 2009

Trena de tristeţe pe care o lasă dispărutul

M-a afectat adânc moartea lui Michael Jackson. Chiar acum când scriu, îmi pare că o fac de undeva de departe. Degetele pe tastatură au un ecou greu, de cocoş de munte prăvălit de pe stânci. Trăim să privim moartea unui fantastic artist, datorată chiar mărimii sale, mitului său care l-a dat afară din viaţă. Prea mult mit poate să omoare pe un artist, iată, să îl facă neglijabil,auxiliar. E o chestiune atât de prezentă la români asta, că numai faptul că Michael Jackson e american mă face să nu o brevetez ca fiind românească. Sutele de milioane de iubitori ai muzicii nu au avut efectul unor pastile pe care tot oamenii le-au făcut, spre mai bine. Mai binele uneori e duşmanul binelui, spune o vorbă. Acum e. O stare de durere, de lehamite, de geniu frustrat şi de măreţie inoxidabilă, dar tristă, cu miros de motorină, mă cuprinde. Mă mut de colo-colo şi scriu. Ştiu că e bine ce scriu, dar nu am puterea să mă bucur de nimic. Băltesc în durere şi nu mă pot bucura de nimic. Nu am fost un adevărat fan al lui, dar nici unul conjunctural şi nici bocitoare nu îi sunt, doar că l-am înţeles şi l-am iubit pentru forţa şi talentul lui, uriaşe. Retrăim prin el finalul piesei Zamolxe, mister păgân, a lui Lucian Blaga, unde zeul, reîntors din pribegie, e ucis cu propria sa statuie. Metaforic, e la fel, soclul de bani al statuii l-a ucis. Cu toate astea, zeul rămâne zeu şi muzica sa nu piere.

Darie Ducan

Un comentariu:

andreea m. spunea...

Darie, si eu am fost trista, dar eu chiar i-am iubit muzica. Sora mea a fost la concertul lui din 96 a fost bestial cica.