vineri, 19 iunie 2009

Puterea mediocrităţii

Unui om mediocru îi prefer mereu un om slab. Slabul nu e condamnabil, ci tolerabil. Desigur că îl prefer pe cel mai bun înainte de toţi, dar România trece în ultimul timp printr-o înecare a vârfurilor nu de către cei mediocri, ci de relaţia, de prăpastia prea largă dintre geniali şi slabi. E un fel de luptă socială de clasă, desigur, barbarizând termenii, un fel de luptă a mulţimilor regizată inerţial.

Mediocritatea are în România prea multe statui ca să nu devalorizeze până şi puritatea rahaturilor de porumbei. Nulităţi pe multe baricade, puşii cuiva, destituiţii altcuiva, totul sub o umilitoare prezumţie de calitate. Sub prezumţia de calitate a recomandării, a acestui schimb de încredere, se ascunde mediocritatea care provoacă mult balast în societatea românească.

Confortabil şi mucalit, mediocrul român nu e, totuşi, fudul, adică nu e prost, are o minte minimă, dar întreţine inconştient creşterea vârfurilor sale presupuse. Să ne imaginăm un munte care, vâzând cât e de înalt un vârf, se retrage din jurul lui ca toţi să-l considere ţeapă, băţ, coadă de mătură, brad, orice, dar nu vârf de munte. Singurătatea mai-bunului este ulcerul care plăteşte întreţinerea mediocrului, dar nu şi vindecarea lui. Poate doar iertarea sa şi socotirea laolaltă cu animalele, sub puterea numărului, nu a individului.

Mediocritatea e o chestiune de număr, negarea ei e o chestiune de podium numai când se pierde producţia de serie, adică atunci când numeralul încetează să fie cardinal şi se cere, ca un imperativ!, ordinal. Echilibrul nu stă în mioritica ecuaţie a înecării muntelui mare de către muntele slab şi cel mediocru, ci în puterea comunicării, a punerii în comun a faunei ideatice. Problema României e umilirea vârfurilor din dorinţa unui fals socialism de şaibă, din încrederea oarbă că mediocritatea muntelui mic şi puţinătatea muntelui mediocru vor avea mai mult spaţiu să-şi întindă picioarele strânse ca o conştiinţă în bocanci prea mici.

Societatea, şcoala au tendinţa de a face dintr-un măr frumos unul găunos numai din ideea că e un kitsch ca într-un tablou mărul să fie frumos, perfect, fercheş, asta înainte de a-l picta. Ce demodată e perfecţiunea mărului! Nu? Poate că ar trebui să se vândă gata muşcate sau cu viermi aferenţi, cu anticorpii alături, ca să nu ne plictisim de viaţă, să formăm armate de rezistenţă şi să clocim iluzii searbede în timp ce munţii din jurul nostru ne sug apele subterane ca să se îmbogăţească ei din vânzarea la sticlă. Mai un minereu în plus, mai o capră neagră, mai o stea mai jos!

Mediocrul e o trufanda, o fructă de mare, o trufă, e un factor de echilibru, dar din auxiliar a ajuns esenţial, ca şi când cotul ne-ar fi organ vital, ca şi când mofturile unui crez ar fi rezemate direct pe necesităţile unei prostii. Astfel mediocritatea are statuie în România prin orice intenţie bună la care renunţi, prin orice asasinat soldat doar cu plăgi sau cu pretext de înviere.

De aceea nu mă miră că ajungem să fim o societate mediocră şi care nu poate evolua pentru că, de pildă, nu există religia câştigării primului dolar sau a primului milion de dolari, după cum vedeţi, nici nu mai judecăm în lei!, pentru că la noi primul dolar de obicei se capătă iar primul milion, prin excelenţă, se fură. Cum să ajungă vârfurile să stabilească echilibrul câtă vreme puterea cartografilor, esenţială aici, e mai alunecoasă, în sens erotic, decât invidia pretinşilor filozofi? De aceea munţii rămân doar în lexic. De aceea caprele negre se retrag în dicţionar şi mor până la sens cu botul întins la ugerul dureros al cuvântului munte!

Darie Ducan

Niciun comentariu: