marți, 16 iunie 2009

Paul Everac sau atele pentru societate

Printre marii scriitori contemporani, o constantă a mesei de scris, mai mult decât a scenei sau a librăriilor, este Paul Everac, ajuns la venerabila vârstă de 85 de ani. Distinsul dramaturg, ca şi când nu ar fi destul că s-a dovedit a fi până acum un scriitor extrem de prolific, a răbufnit în ultimul timp cu mai multe cărţi de proză, de poezie, de scrisori şi de pamflete. Nu doar multe, ci şi variate. Dintre ele mă voi opri de această dată la volumul de scrisori, care e, de fapt, o reglare de conturi cu lumea. Social, lumesc, civic, scriitorul se plasează ca un Eugen Ionescu al juneţii, aflat În război cu toată lumea, dar nu la o vârstă la care acizii, de multe ori drepţi, să aibă puterea de a-i dizolva cariera, spectrul. Scrisorile, apărute la Editura Semne, au dat un înconjur al lumii culturale, însă nu au fost remarcate de foarte mulţi, fiind reiterată şi constant hrănită ideea stupidă că Paul Everac e un scriitor depăşit, inactual etc. Scrisorile sale, peste 100, adresate unor personalităţi de prim rang ale politicii, literaturii şi societăţii nu sunt o extravaganţă a unui om bătrân care spune acum ce vrea şi face cu ou şi cu oţet pe oricine fiindcă oricum nu mai are nimic de pierdut, probabil că unele atitudini au fost luate şi în tinereţe, ci e altceva. E o atitudine de filosof grec dintre cele mai curate, dintre cele mai lucide care există. Când le-am citit, mi-am zis: e prieten cu adevărul, iar cu Platon doar amic. Nu sunt totdeauna de acord cu părerile dumnealui, cum e şi normal, dar capacitatea critică, severă, parcă de diriginte al clasei numită România, extrapolată, cred că ar fi fost foarte benefică acestei ţări spre vindecarea ei de rănile interne care mimează a-i fi organe. Atitudinea e de multe ori de lord acid, de usturime, fiindcă adevărul doare, doare crâncen, de prieten care îţi arată greşelile ca să te schimbe, în locul unei laude siropoase din spatele lornietei şi a unor aplauze de protocol din vârful degetelor. Sunt nişte scrisori foarte curajoase şi dure care pe de o parte justifică fuga unora de Paul Everac, dar nu le motivează neintroducerea în unele ediţii citrice, ca lămâia, ale literaturii române. Scriitorul nu atacă, nu loveşte brut, ci ia tonul întâi, cu un diapazon foarte fin al maieuticii, astfel încât scrisorile dumnealui chiar par dialoguri, autorul te presupune dialogând cu el şi conversează, te condamnă astfel încât să vezi că ai greşit. Îţi arată a cincea roată de la căruţă când tu crezi că problema e la animalul de tracţiune. Aceste atele pentru societate nu doar arată cu degetul, ci polemizează , de apreciat sunt scrisorile către Constantin Noica, G. Liiceanu, H.R.Patapievici, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Corneliu Coposu, Octavian Paler etc. unele dintre ele adevărate eseuri de balanţă filozofică şi morală, problematică şi politică,deseori chiar stupefiant de coerente pentru un scriitor. Paul Everac e, după o judecată corectă, unul dintre cei mai serioşi scriitori de la noi dar nu vine zilnic în faţa oamenilor pe un ton acuzator să îi mustre, nici nu îi place să facă frumos la show-uri de televiziune. Scrisorile acestea arată de fapt seninătatea scriitorului cu sine însuşi şi tristeţra de a vedea o lume a cabotinilor şi intereselor de tot felul. Dar, din păcate, de data aceasta, nu e teatru. Nu ştiu câţi scriitori ar putea prezenta scrisori atât de dure către contemporanii lor, ci, prinşi într-o dantelărie nu a politeţii, ci a ipocriziei compromit esenţialul stilului epistolar, mesajul. Paul Everac pare că preferă să piardă prieteni decât să se piardă ca avocat din oficiu. Mă întreb totuşi, scrisorile acestea sunt motivul izolării sale sau o strădanie de a o motiva? Pe undeva ambele urechi aud realitatea şi numai mintea adevărului o înţelege! Pe undeva Paul Everac a înţeles că literatura şi cultura sunt mai mult dreptate decât marketing şi mai mult talent decât vrăjitorie şi aburi. Se mai scriu şi în libertate cărţi de curaj, dar chiar această idee mă sperie: dacă o carte în libertate ajunge să fie de curaj, libertatea rămâne libertate sau devine un cântec de cântat la alte mese?

Darie Ducan

Niciun comentariu: