duminică, 14 iunie 2009

Memento Eminescu, 120 de ani de la moarte

Sfoara de clopot de la Uspenia


Eminescu e acea virgulă a frazei fără de care moare timpul. E acea virgulă care variază între stele şi negi, între dureri răsucite şi contemporaneităţi tranzitorii. Eminescu e anti-căpuşa culturii române, una de sens, care nu suge sângele animalului blond al culturii, ci i-l dă, practic îl ţine în viaţă. E punctul observabil al culturii române pe o hartă de ceaţă şi fum de tuci, negru şi anistoric.

E solemnitatea jovială a permanentei aflări în gardă. Prea măreţ să nu fie ontologic, prea conştient şi lucid ca să nu fie şi cel mai mare ziarist, e punctul în care sevele nu se mai despart să facă delte spre domeniile scrisului, ci rămân contopite într-un sâmbure de energie în jurul căruia creşte carnaţia fructului poporului român sau numai strădania lui să îl merite.

La orice botez pruncului i se pune în faţă o tavă cu lucruri diverse, să aleagă destinul, ce va face în viaţă. Eminescu n-a atins nimic de pe tavă şi puţina asistenţă care i-a suflat căldură la botez s-a mirat de ce. El a ales ceva ce îi cuprindea pe toţi şi, din această cauză, nu se putea atinge. A ales poporul român şi i-a scris, cu toată tăcerea celor prezenţi, pusă cap la cap, limba.

În clopotniţa bisericii Uspenia din Botoşani se putea vedea încordarea sforii de clopot cu care va fi scris toată viaţa. El nu avea sânge în vene, ci sfoară de clopot răsucită, pe care umblaseră mâini disperate trăgând de războaie, de frig, de foamete, de geniu. Putem cu toţii face transfuzie de sfoară doar prin armonizarea cu gravitatea tonului de clopot.

La moartea lui toată sfoara transfuzată a plecat în lume, în alţii, unii o avem în noi şi nu ştim pentru că nu am donat sânge, sfoară de clopot de la Uspenia. În încordare, dar în neatârnare, puterea lui trecând de gravitaţii ca de preţiozităţi un suflet grav. De atunci clopotul bate încontinuu. Neavând sfoară, nu are cum să fie oprit. Sfoara e-n noi, singura sfoară cu clopotu-n afară. Să facem clopotul să bată ritmic, precum o inimă, adică să-l citim. În tot şi în toate. Etern şi mereu, nu în statui ci în carne şi foi. În suflet şi oase. Cu totul.

Darie Ducan

Niciun comentariu: