miercuri, 13 mai 2009

Sindromul de panică în Oraşul Luminilor

Matei Vişniec este un scriitor polivalent şi evident în Turnul Babel al literaturii de azi ajunsă la saturaţie şi la manierism. Poezia, dar mai ales teatrul său, au înconjurat planeta şi, îmi întăresc spusele de acum câţiva ani, ar merita premiul Nobel pentru capacitatea extraordinară de a ilustra omul contemporan cu maniile, cu obsesiile şi tarele lui, fie politice, fie existenţiale, fie mai complexe prin greaua lor încadreare, pilduitoare. Al doilea roman al său, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor e un roman atipic şi nu e un roman atipic. Stilul său e evident, claritatea formei şi a conţinutului îl fac mai mult decât un roman de o singură lectură. Cititorul va fi sedus şi se va întoarce la lumea browniană şi halucinatorie a sa, halucinatorie pentru că ne serveşte o serie de surogate umane prin personajele sale şi mai ales prin decorurile sale. Aş numi romanul Marea fantezie a comunicării sau Elogiul limbilor. Multe titluri ar putea avea acest roman fascinant prin puterea înlocuitoare a sa. Un text, în text, în care cuvintele se schimbă peste noapte, duc războaie, îşi mută sensul din cauza poliglotismului auctorial e o adevărată caricatură a Europei de azi, una nu spumoasă, ci mai degrabă englezească. Atunci când această carte mai e şi păzită de un cocoşat cules de pe stradă de autor, peisajul capătă carne în vehemenţă. Când autorul introduce un biografism cvasiexact, peisajul trece din fabulatoriu în realism, ca un rănit din ambulatoriu la terapie intensivă. Numai că rănitul suntem noi toţi. Psihozele felurite ale Parisului devin universal valabile, pretextul fiind susţinut de extraordinare metafore. In amintirea artiştilor rataţi la Paris, care sunt cu zecile de mii, acesta fiind şi motivul pentru care oraşul nu mai e decât un muzeu, autorul îşi imaginează oraşul de domiciliu tapetat cu cadavrele rataţilor. Spune, de altfel colosal, că acesta e şi motivul pentru care pe străzi pasul parizienilor e moale, fiindcă aceştia calcă pe carne întinsă, de mort. Biografismul despre care spuneam, evadarea dintr-o Românie cu gratii într-o Franţă ca un muzeu de morţi e un drum al Golgotei. Dacă am lua romanul ad litteram şi am considera că personajul principal - observator- e chiar Matei Vişniec, am crede că se alintă. Toată iluzia optică legată de poemul Corabia, ajuns să fie citat pe tot mapamondul, de preşedinţi, ca un atac la adresa comunismului, e o hiperbolă a înaltei societăţi care din snobism începe să îl cheme pe poet să citească poemul la diverse evenimente, care de care mai ciudate. Există şi un personaj pestriţ, ca o bornă kilometrică, Gogu Boltanski, dublura sa care a ales să stea în Rădăuţi, să joace şah în parc, în faţa căruia, personajul principal şi-a dat seama că toată acolada aceasta care e viaţa sa nu are niciun sens. Dacă în piesele lui Matei Vişniec putem vedea neîmblânzite cvartete de coarde, aici simfonismul romanului său e evident, nu atât prin suflu, cât prin matematica expunerii calmului acestui sindrom. E vorba de un calm al panicii înveşmântat într-o bizară poveste de dragoste, cu intercalări textualiste de o maximă potenţare a viziunii, cum e, de exemplu, aceea a unei legende afgane în care un rege iubea o femeie şi un bărbat şi făcea dragoste cu ei doi separat. Până când aceştia au început să bănuiască adulterul şi să-şi lase semne unul altuia pe corpul regelui. Şi au ajuns să se îndrăgostească prin celălalt, tocmai prin cel care îi înşela. Pretextul, domnul Cambreleng, editorul fără editură, guru al cafenelei Saint-Medard, bănuiesc eu, un prototip bucureştean, ajunge să publice la editura sa de buzunar un singur roman format dintr-o înşiruire de etichete, anunţuri, reclame ce împânzesc oraşul. Această polifonie are în ea o puternică doză de contrapunct, acest roman e prea puţin tenebros, prea puţin nebun în frumuseţea sa englezească, dar e puternic prin tipologiile de personaj memorabile pe care le prezintă, nu prin ele însele, ci cu decorul, de-a valma. Un câine care trăieşte pe bază de privit la televizor, o pisică ce ţine un jurnal, ipohondrii, dezagregări personale, toate acestea sunt conspiraţii auctoriale de seducere dar şi motive de a ne împinge spre dialectica zilei de mâine. Ironia nu trece gardul gravităţii. Doar ne însoţeşte picajul cu o muzică plăcută. Haideţi, când cădem, barem să nu strigăm, ca să putem auzi cântecul. De fapt acest roman e literatură despre literatuă, singurul roman fiind acela al etichetelor de pe produse, un puzzle uriaş tumefiat de incertitudini şi debandată interioară. Laconismul personajelor, măreţ lucru, le face evidente. Romancierul nu are excese coloristice, ci cârlige de sens, prezentându-ne o lume atât de originală că nici nu poate fi a lui, ci a noastră, cum va fi ea dacă noi vom rămâne aşa. Romanul e evident unul adresat globalizării ca cititor, despre globalizare şi despre un nou regim totalitar:al disperării paşnice şi al nevrozei stăvilite. În apoteoticul final al romanului, aparent banal, autorul scrie la calculator iar dintre butoanele tastaturii iese un gândac, memoria sa, conştiinţa sa, dedublarea sa, îngerul său păzitor, care îi verifică ce scrie, care, trecând peste fraze se opreşte la cele greşite, la cele cu o topică reprobabilă. Apoi, când nu scrie, reintră în tastatură. Imaginea de-a dreptul dantescă a liantului celor două lumi e fabuloasă şi mi se pare fundamentală în economia foarte echilibrată a romanului. Simetriile oameni- animale, uneori, spun tot, aerul oraşului face din această carte un Turn Babel lehămisit, dar care încă nu şi-a pierdut speranţa, al spectrelor şi, mai cu seamă, al cărţii. Puţine romane atât de trainice s-au scris la noi după căderea regimului, după scufundarea corabiei, adică...

Darie Ducan

Niciun comentariu: