marți, 19 mai 2009

Scriptio continua, de România

Mă uit la tot acest pastel vivant care se petrece sub ochii mei, numit România, şi încerc să-l cântăresc bine cu ochii unui om nu atât de orgolios cât să nu ierte dar nici atât de laş cât să nu observe aerul care pluteşte prin România şi mai ales de ce e el aşa. România e, în ultimele zile, chiar în ultimele săptămâni, un ghiveci de falsete cu aere de madrigal, o gură cântând plină cu murături în urma unei beţii straşnice. România e scriptio continua în stilul minor, în stilul prezentului. Campanie electorală cu un ales răstignit între magazinele de genţi scumpe şi sărăcimea bulucindu-se la mici! Am sentimentul curios că se trage cu o săgeată spre o ţintă electorală clară şi, până ajunge săgeata, ţinta se dezumflă şi ajunge mai mică decât vârful săgeţii, astfel încât nu e nimerită. Săgeata nu e nici liberală, nu e nici randafir roşu şi cu dublu „r”, nu e nici artist dat afară dintr-un partid de către ataşul unei conjugări, nu e nici becaliadă plină de strepezi de la DNA. Săgeata aceasta e şira spinării României, cu vertebre sărace şi zdruncinate. O logoree de fapte mărunte trăim, ne e dat să vedem pe toate posturile de televiziune zeci de nimeni ambulanţi, femeia cu barbă, lăutarul porno, copilul cu cocoaşă, un dement ce se crede Iisus, tăietorul sub limbă, femeia cu prosoape în cap, o agenţie de spovedanii prin internet, modele de lumânări din ceara surzilor licitate de cei foarte abili, trenuri care întârzie câteva stadii de maimuţă. Urmează staţia „homo erectus”, dar numai erectă nu e săgeata noastră. O moleşesc oare căldura şi băltirea morală? Cât de delăsători ne place să fim, cât de legaţi de felia noastră de salam imediată! Un Mihai Viteazu contemporan să practice legarea de felia de salam! Acest vers, tot în scriptio continua, e dureros, dar e adevărat pentru că noi vedem până la botul maşinii din faţă, creierul se împiedică de ramele ochelarilor ca burta miliţienilor de curea. Suferim de puţinătate ca de o boală, dar la noi convalescenţa la bolile mici e mai grea, urmările gâlciului întrec sida şi tuberculoza, ultima fiind o boală exclusiv livrescă, simbolistă cu precădere. Până şi sportul a ajuns o înfundătură în ţara noastră făcută ghem, că golurile la fotbal sunt mingi trimise direct în conturile unora şi din porţi nu iese mingea de piele, ci fuge, hăituit, animalul ce a purtat-o, fără ea! Citesc uluit şi scârbit că o campioană mondială la Beijing a fost stropită cu bere şi lovită cu palma în stilul manelei româneşti de către nişte grătaragii în timp ce se antrena într-un parc. Până la aur ne acreşte berea. Iată că şi după. Micii politici sunt din acelaşi meniu cu berea cu care ne stropim valorile într-o râgâială universală, rinocerească în loc de big-bang. Politica se împarte în DNA şi DNAtins, avem două clase sociale, avem două direcţii, dar ţinta noastră e ca un spermatozoid pierdut, destinul nostru, oricât de mare ar fi, nu ne bagă în traistă. Minciuni electorale încălzite la microunde, câlţi făcuţi din părul morţilor ca să înfiletăm şi noi cât de cât ceva viu. Avem turism viu de mort, ne vrem în Europa comisari responsabili cu agricultura când noi, ca-n bancuri, confundăm pepenii cu mazărea. România e o doină de jale a lui Gheorghe Zamfir cântată la şirele spinării noastre aplecaţi în genunchi sub dospirea stelelor. Dar România e şi culpă înainte de a fi floare, e şi pietroi înainte de a fi săgeată. Şi, în general numai autostradă nu e. Şi de-am face o autostradă din cefele groase ale tuturor celor ce au promis-o tot ne-am face cu un Bechtel mai bun, tot am putea ajunge şi noi undeva. Cândva toate drumurile duceau la Roma, azi nu mai avem drumuri şi din Roma mai are fiecare în el ce poate. Mă întristează acest peisaj dureros, dar el e o hartă, e o browniană mişcare de lucruri, de evenimente, de micimi şi de măreţii. Dacă i-am pune României două fire, ar putea lumina îngerul de pază doar din electricitatea aflatului în treabă. Relaţia cu Moldova, drame personale, toate acestea dor şi mişcarea lor haotică ne suprimă spaţiul de oftare. Poate că ni se vor da şi bonuri de oftare, prin sindicate, de la Guvernul Boc, dacă tot se sinucid oameni aruncându-se sub trenuri, ele însele fără de ţintă, din cauza interzicerii completării pensiei cu un salariu. În curând se vor arunca şi trenurile sub oameni ca să nu ne mai mire nimic. Suntem o cetate tristă şi udă de căldură şi nouă înşine ne suntem cal adus, făcut din pomii fructiferi cu ale căror fructe ne hrăneam. Azi aşteptăm ca fructele să ni se coacă direct în calul adus în cetate, să mâncăm, pomicultura să înflorească şi măcar aşa să obţinem un post de comisar european pentru agricultură. În rest, candidăm la preşedinţie ca să nu luăm un mandat de gratii, practic graţiem un om prin vot, privim o dudă monarhistă cum se vrea preşedinte de republică, citim ziarele invers fiindcă altfel ne îngrozesc, trăim într-o scriptio continua, într-o dictio continua, într-o ţară fără semne de punctuaţie, regizată de un simpatic Dan Diaconescu care albeşte pe zi ce trece de acest decor. Bine că nu se vede cum albim noi, dincoace de televizor, gratuit, când la costume, dimineaţa mai bine ne-am potrivi ştreangul cu ac de cravată şi am merge la serviciu liniştiţi, meritorii să trăm cât să votăm, iar apoi, după vot, să reintrăm în mamele noastre cosându-ne acolo cu un ac de cort, cu o săgeată îndoită, neajunsă niciunde.

Darie Ducan

2 comentarii:

Anonim spunea...

Dragă Darie, ai scris intenţionat randafir sau ai greşit din cauza...vitezei? Un admirator anonim.

Darie Ducan spunea...

Nu, nu am făcut-o intenţionat, dar nu modific pentru că Geoană chiar aşa vorbeşte. Săracul...

Mersi.