luni, 4 mai 2009

Întoarcerea versului risipitor

Ciudat şi splendid poate fi traseul unui vers. Cândva mă întrebam, în Trilogia lapidară, în câte feluri se poate muri şi tot eu răspundeam că oricum în mult mai multe feluri decât se poate da naştere. În câte feluri poate ajunge un vers de la emiţător la receptor, de la scriitor la cititor? Prin cărţi, prin reviste, radio, tv, internet, foi volante, viu grai etc.

Dar traseul unui vers surprinde atunci când ţi se întoarce înapoi ca un bumerang pe care nu îţi mai aminteşti că l-ai aruncat şi care crezi că ţi-a fost pus în gură, fără ca tu să-l fi rostit.

La facultate urmez un curs de Etimologie a limbii române, un curs dintre cele mai dragi unde divagaţiile istorice, utile, sunt la ordinea zilei. Nişte colegi mi-au cerut unele cursuri la care nu au fost, să şi le copieze pentru sesiunea ce se apropie. Li le-am împrumutat, ca după un timp să primesc pe telefonul mobil un scurt mesaj de genul " ce vers frumos despre daci". Nu ştiam despre ce e vorba.

Când colo, pe notele de curs notasem un vers:

"Pe cuvintele ce le vorbesc din dacă
încă este sânge neuscat
(şi simt lumea strepezindu-mi-se,
contrapunct de cheag neînchegat...)"

Precizez că ultimele două versuri sunt o continuare momentană a inspiraţiei de exerciţiu de atunci. Iată cum versul şi-a tăiat cărare către un om interesat, cum nici nu bănuiam, cum uitasem şi că l-am scris. A plecat vers şi s-a întors situaţie, a plecat inspiraţie şi s-a întors ca un fiu risipitor. Dar oare nu eu sunt tatăl risipitor neglijându-l, lăsându-l ca într-un internat în foile unui curs? De unde această risipă de spermă poetică, risipă ce absolvă versul de statutul de fiu risipitor?

Nu îmi acuz versul de nimic, ci pe mine mă acuz de strofe, de preaplinul sufletului mă acuz.

Darie Ducan

Niciun comentariu: