luni, 25 mai 2009

Despre trădare

În România noastră nici măcar trădarea nu se poate face oricum, la orice nivel. Până şi ca să trădezi trebuie să fii cineva, trebuie să fi realizat ceva, altfel rişti să nici nu se observe că ai trădat. Răutatea, la noi, acumulează până să trădeze, se umple de erudiţie până când îi vine declicul, dorinţa nu de independenţă, ci pur şi simplu de trădare, pentru că una e independenţa şi alta e trădarea. Trădarea se practica precum o mâncare rară, numai degustătorii adevăraţi, observatorii ageri îi pot stabili un barem al potenţei. Trădarea la noi e cumva definiţia iluziei independenţei. Dar există şi trădarea prin nesolidarizare, prin puterea sângelui de a sta în neutralitate, nu de a fi apă, ci de a nu se închega, de a nu-şi îndeplini atribuţiile de sânge. Trădarea, ca o meserie, se fură, nu se învaţă, ea e o necesitate fiziologică a minţii noastre şi o negare a propriei fiinţe. Negarea e acceptată cumva-cumva, trădarea însă nu e iertată de mari instanţe repetabile ale unui eu atunci când va putea să se privească senin şi fără pată. Negarea e asupra ta aruncată, trădarea e alteritate, iar un rău altruist poate fi făcut doar când ai puterea să-l faci. Astfel trădarea ţine de însemnătate. Un om fără talent nu poate trăda niciodată. Dar nu fără talentul de a trăda, ci fără talentul de a fi om.

Darie Ducan

Un comentariu:

tolstoievski spunea...

Băi Darie, fii atent că nu vreau să te atac. Te-ntreb un lucru: era unu' care bîntuia pe blogul tău mai demult şi care-şi făcuse o fiţuică pe net (Revista Labirint), cu care voia să salveze ţara. Alexandru Dumitriu îl chema. Ce mai ştii de el? Că l-am căutat azi pe net, şi nu l-am găsit. Şi-a desfiinţat revista şi lucrul ăsta m-a afectat, pentru că avea acolo tot felul de interviuri cu dinozauri ai literaturii, prieteni cu bunica-so. Erau amuzante.