sâmbătă, 4 aprilie 2009

Un poem faptic de Nichita Stănescu

O zi inoxidabil de frumoasă. O zi care dacă ar fi femeie ar avea mult de pătimit de pe urma calendarelor în vigoare. O zi cu soare şi cu fiori plăcuţi într-o capitală aerisită, cu parcuri înflorite şi oameni care citesc. O plimbare în cimitirul Bellu. Se pare că aici am prieteni literari mai netrădători decât în lumea vie unde unii dintre tinerii poeţi îşi pun palma în cur şi se fac burjui, numai fasonul e de ei şi mondenitatea. Văpaia talentului lor nu e un nucleu, ci e unul dintre pistruii de pe faţă. La ora aceasta, conform declaraţiilor lor, îi citeşte şi Fidel Castro, care de aceea a renunţat la a conduce oficial Cuba, ca să-i citească pe aceşti burjui. Băi, să fie, până şi marxist-leniniştii renunţă la revoluţia lor ca să citească tineri mondeni şi cu fason.

În fine...m-am dus la cei care nu trădează niciodată, de fapt m-am dus, ieri a fost înmormântată actriţa Marga Barbu, să văd pământul de jos, adus sus, pământul răscolit al gropii lui Eugen Barbu. Atât al gropii cât şi al Groapei. Am stat acolo şi am tăcut ca un prost uitându-mă la pământul acela parcă dezvirginat. Mi se părea că văd verigheta lui Barbu, că vorbesc cu pământul care i-a atins oasele. M-a apucat un dor teribil să recitesc nuvela sa, Miresele...

Mai acana, cum zice ţiganul, mormântul lui Nichita Stănescu, acelaşi, tineri treceau să-l vadă orizontal, cu cărţi verticale ale lui în mâini, sau doar ei verticali avându-se în păşirea lor relaxată. Un copac din faţa mormântului, pe la jumătate, l-am văzut înfăşurat, ca într-un giulgiu, în poeme de Nichita Stănescu lipite de cineva inspirat, premeditat, înfăşurate în folie, de acasa, să nu le strice ploaia şi vremea rea. Acel om a încercat să altoiască hârtia, fostă şi ea cândva copac, pe actualul copac, timpul sădirii şi timpul mărturisirii necontând, ca să îl parafrazez pe Eugen Simion. Evanescentă e această întoarcere a ceea ce a devenit copacul la copac, ca un fiu risipitor, evanescentă şi foarte stănesciană. Mai mult, după ce au fost puse poemele, administraţia cimitirului a văruit copacii la bază, dar nu a rupt poemele, ci a văruit puţin peste ele cu bidineaua, ca şi cum nu le-ar fi văzut, ca şi cum până şi bidinagiul a înţeles că e firesc, că da, poemele nu sunt străine copacului, că fac parte din el. Putea să le rupă, cum fac oamenii reduşi, dar nici nu le-a observat, probabil, semn cert şi sigur că s-au integrat biologic scoarţei şi sevelor. Până şi varului. Sau nici măcar var nu e, ci rochii de la Miresele lui Barbu, de vizavi...

Apoi am făcut câţiva paşi şi m-am întâlnit întâmplător cu soţia unui mare poet, ne-am întors puţin pe aleea scriitorilor discutând, plecând fiecare în treaba lui, eu, lucru cert, în gură cu un gust amar, datorită otrăvurilor din muguri, de parcă aş fi gustat pământ din groapa lui Barbu, dar cu ochii limpezi, primeniţi de Nichita. M-am întâlnit cu o prietenă dragă, m-a luat de braţ şi mi-a propus să colindăm anticariatele. Mi-a plăcut ideea, încununa ziua, am luat câteva cărţi, printre care şi Intrusul, cu un autograf interesant al lui Preda. Când să îmi pară mai mult că trăiesc în trecutul literaturii, ea mi-a spus un vers care m-a blocat, pe care, zice ea, i l-am inspirat " hai să tocmim translatori de pământ ca să putem dialoga cu morţii" Îl citez aici ca să nu se piardă. Ziua încă nu s-a terminat, dar, cât mai e din ea, va fi, probabil la masa de scris...

Darie Ducan

Un comentariu:

Anonim spunea...

Darie, e adevarat ca o colega de facultate ti-a cerut sa ii aduci nu stiu ce curs si tu i-ai zis mai bine sa iti ceara sa ii dictezi un poem? Mi s-a parut tare de tot.