miercuri, 29 aprilie 2009

Plecarea ce se cere

A venit toamna deşi afară e aprilie, a venit toamna deşi e aproape mai. Ca o causticitate în plus umbra mi se democratizează cosmetizându-şi răceala în iluzoriile ei capacităţi de asfaltare. Am ieşit în stradă, am dat de un om, l-am zgâlţâit trist şi spasmodic, apoi, cu balele curgând de împrumuturi de vină, am fugit la altul şi l-am tras de mâneca subţire a sacoului galben-pai.
-Spuneţi-mi, vă rog, câte celule are omul? Lasă-mă, omule, în pace! mi-a spus pe un ton afectat, parcă vădind o disperare mai mare ca a mea. Câte celule are omul? am întrebat apoi o femeie cu un căţel. Jigodia cu laţ a încercat să mă muşte dar parcă mai frică îmi era de femeia calmă care avea nişte ochi ce parcă mie, ca bărbat, îmi împingeau sfârcurile sânilor înăuntru. A urmat să zgâlţâi un bătrânel care s-a sfiit să mă lovească cu bastonul de teama că nu avea în ce să se sprijine, ca într-un contratimp. Fuga mea bulversantă de la unul la altul părea o gesticulaţie de dirijor în faţa unei orchestre oarbe şi a unui public surd, cu timpanele curgând plesnite în afara urechii de goliciunea trupurilor. Liniştea ce mi se părea mie că o văd curgând din urechile lor avea ceva din sterilizatea unui spital special. Ajunsesem să aleg oamenii de vârste medii, ca să sper că orbirea şi surzirea la problemele mele nu sunt încă de neîntors. O fată cu o plasă de portocale la aceeaşi întrebare - Câte celule are omul? nu a zis nimic, ci a zâmbit copilăros şi cărnos, cu muşchii feţei întinşi ca pe procustiene paturi. Apoi mi-a întins o portocală şi a fugit cu genunchii blonzi, spre portocalii. Am privit frunctul pe care îl ţineam în mâini şi îl simţeam cald, cum vor fi fost genunchii copilei. Mi-am alungat brusc gândul, ca să nu cadă. A venit rândul unui tânăr student să îmi răspundă. La întrebarea -Nu vă supăraţi, câte celule are omul? mi-a spus scuzându-se, dar zâmbind: -Îmi pare rău, nu am ceas, domnule! Nedumerit, intrigat, cu sentimentele contorsionate şi făcute ghem şi portocală şi genunchi, am mai făcut câţiva paşi. Am mai oprit un om, am mai acostat o singurătate bipedă. Consecvenţa mea sporea neantul şi îl personaliza, aproape că îi simţeam codul de bare cum se iscă, precum nişte vânătăi conjugale purtate de femeile care nu au de ales. Tot mai fără vlagă prospectam alţi oameni, căutam disperat un răspuns pe care nicio carte nu avea cum să-l scrie cu toate anatomiile ei savante. De la Da Vinci încoace durerea mea s+a materializat şi mi-a aşteptat naşterea. Am oprit un ofiţer, un hamal, o doamnă, o copilă, un băcan, un tâmplar, ave! mi-am zis, un doctor etc. Din păcate nimeni nu m-a putut lămuri câte celule are corpul uman, dar mai mult decât atât m-a mirat că nimeni nu m-a întrebat pentru ce îmi trebuie răspunsul. Lipsa aceasta de interes mă înrola într-o jale şi mai mare. Trist am plecat spre gară, spre o gară cu puţini oameni, spre o gară doar cu câini care ţineau biletele de tren înfipte în canini până când se întâmpla să li le smulgă vântul, într-un acces de turbare sau de constatare a singurătăţii. Nu vă supăraţi, domnilor câini, câte celule are omul? Nimic, evident, dar măcar au dat din coadă, măcar s-au uitat la mine cu ochii lor de o adâncime lăptoasă. Ce puteam face? M-am aplecat şi am început să adun biletele aruncate pe jos, cât mai multe, trei zile nemâncat, nebăut şi ne-celelalte am adunat vreo patru saci de rafie cu bilete. Am început să plâng fiindcă nu ştiam câte trebuia să strâng, poate am depăşit elementarul, poate strâng în gol în contul altcuiva sau poate mai am mult până să ajung măcar la jumătate din cât trebuie. Straşnică deteriorare umană: să nu ştii când să te ajungi! Când să îţi ajungi! După încă vreo trei saci apăsaţi, după principiul teascului, că mă şi aşteptam să curgă printre urzelile rafiei must de bilete, am decis să le sortez. Nu trebuia să fie două bilete care să meargă, să fi mers în acelaşi loc, doamne fereşte!,pentru că nicio celulă a mea trimisă nu trebuie să se întâlnească cu altă celulă a mea. Ideea că s-ar împreuna şi m-ar reface m-ar învinovăţi pe veci. Ce singurătate! Am sortat alte câteva zeci de zile, neras, murdar şi însetat biletele, alfabetic, apoi fiecărei celule i-au agăţat de nucleu un bilet. Tot ce mai sper e să nu le zboare vântul, singurătatea nu are Mamiţe! Fiecare a plecat, m-am aruncat în lume ca praful, ca scrumul, cum, de fapt, am şi venit. Încă, în lipsa mea, subconştientul meu speră să nu se întâlnească două...

Darie Ducan

Niciun comentariu: