duminică, 12 aprilie 2009

Nevoi speciale - lecturi speciale

Poetul Dan Sociu se află la al doilea roman al său, Nevoi Speciale, Polirom 2009. Dacă ştim despre botoşăneanul nostru că este un veritabil poet, acum nu constatăm, pentru că acest lucru îl constatasem de la prima proză a sa, certificăm că el este şi un foarte talentat prozator. Totuşi, nu la fel de sclipitor precum poetul!

Nevoi speciale este o proză mult mai bine condusă decât precedenta, Urbancolia, mai puţin dură în limbaj, în aparenţă, dar mai contondentă în subtext. Poate fi chiar o armă albă pentru cei mai slabi de înger. Romanul reduce excesul de vulgaritate şi sporeşte dinamica tragică a poeţilor de la Akademie Solitude. O fi roman realist întrutotul, deoarece ştim câte ceva despre biografism-biograficul lui Dan Sociu, sau n-o fi? Nu cred că este important mai mult decât până la rama prozei, care se citeşte foarte uşor şi ne scoate din convenţii şi din schematisme pe când în Urbancolia, poetul părea să facă un al nu ştiu câtelea remake al generaţiei sale, mai puţin original.

Se simte experienţa precedentei cărţi, iar prezenta e pur şi simplu frumoasă, dar, asemeni unei muzici impresioniste, fără finalitate. Sau finalitatea este chiar ea însăşi. La început ne-a părut schiţată şi neadâncită, cu relaţii prozastice seci, de tipul: I-am zis şi mi-a zis, şi i-am adăugat, apoi el mi-a adăugat...dar profunzimea ei nu stă în dialoguri, ci în poetica şi metapoetica ei, în comparaţii, în esenţe, în observaţia unui om ce pare lehamisit şi ca eul liric din Poema finală a lui Bacovia, dar care şi-a păstrat abilitatea aproape jurnalistică a unui om supradimensionat prin minimalizare.

Dacă Diriga e un fel de Viviana a copilăriei, cu acest roman constatăm că nici Dan nu mai e Duţu şi că această colonie de artişti, acest muşuroi e un minunat pretext de a lucra nu cu o tristeţe, cu o bizarerie, ci cu o orchestră de tristeţi, cu o polifonie de autodezastre şi autoratări ambalate să nu pară, un Bacovia pluriform şi mai sociabil. Dan Sociu, deşi nu se exclude prin scrisul său generaţiei sale are o originalitate a prozei lui, dar şi aceasta se datorează poetului. E foarte controlat, milimetric, ştie să taie şi nimic poetic la el în proză nu sună banal, şters, vetust sau drăgălaş. Ar fi şi greu la "poetul ploşniţelor" cum îl numea cineva.

Personajele secundare sunt prea sumar descrise şi evidenţiate, autorul parcurgând la tehnica minimalizării, a golirii de conţinut, cu toate că e vorba de artişti, descriindu-i prin obiecte(lucruri) pe care le au, prin inanimate. Ori, când descrii un om prin inanimate asta e o denotaţie, o direcţie pură, o intenţionalitate certificată.

Fluxul e foarte important la Dan Sociu care scrie liniar dar nu scrie plat, ci drept, veridic, nu e deloc fantast, ştie perfect frazeologia să o subsumeze intenţiei şi să sconteze nu reacţii ci acele tonuri din cititor care îi pornesc orchestra internă. Acest lucru ar trebui să fie un compliment, el provoacă scântei prevăzând tot sensul care nu e atât enigmatic pe cât e trist. E sfâşietor de trist, dar greu comparabil cu proza altui prozator de pe la noi.

Dan Sociu a deprins să scrie realitatea de lângă el, locuri unde fantezia încape doar ca didascalie sau ca metaforă încununatoare, lucruri care fac textul viu, care îl mişcă, în rest jonglează şi pune la fereastră legături de nervi, cum ar pune de usturoi, să se păzească de platitudine. Degeaba, ea nu există, ce poate periclita proza lui e învârtirea pe loc drept, dar şi acesteia îi putem găsi o scuză, faptul că personajul se ascunde în spatele unor iluzii, chiar în spatele unor fetişuri ca să îşi justifice nişte nevoi speciale.

Până una-alta, cartea lui Dan Sociu e un tonic pentru un gust de toamnă sau, ca să îl parafrazez, e un joint făcut poştă din suflet în suflet. Mult mai mult suflet decât fum.

Darie Ducan

Un comentariu:

Anonim spunea...

Excelentă radiografie critică!
Atenţie la....Viviana a copilăriei. Din cauza vitezei ai scris ceva greşit la cuvântul copilăriei !