vineri, 10 aprilie 2009

Marele singuratic

Guţă Tănţicu e un om căruia i-a dezertat şi umbra. Zi de zi cutreieră bulevardele ţinând de mână aerul, ca să nu cadă. A descoperit pasiunea de a scrie catrene. De obicei la al patrulea vers se potigneşte şi îşi spune în gând câte un "pizda mă-sii" atât de suculent, că numai tonul gândului valorează mai mult decât catrenul. Dacă şi-ar vinde tonul gândului, în curând şi-ar putea amaneta orchestra. Dar care orchestră? că are una doar când se uită în jos către stomac, una adâncă şi uscată ca o piele de mort.

Guţă zi de zi umblă pe trotuarele pe care ştie că numai el umblă, molfăie paşii cu o intensivă terapie şi spitaliceşte îşi fofilează carnea printre pietoni, alb, steril, curat, romanţios, de neatins. E evident că e un geniu, îşi spune sau gândeşte cu faza lungă a operelor sale eminamente gestante pentru care nici măcar sângele lui Napoleon nu e o cerneală prea bună, în cazul în care ar scrie cu roşu. Dar scrie pur, cu firul ierbii, vast şi concis. Sau coccis, dacă e să ne luăm după critică.

Tănţicu e un om aşa de singur şi de genial încât chiar numele lui îl efeminează. Cum să te cheme Tănţicu? De la Tanţa? Da, că doar nu de la "tanz". Se singularizează totul în jurul lui, de la el, până şi pământul stă într-un pol, ca într-o rână...

Tot trecând aşa, de pe un trotuar al lui pe altul, că făcuse petiţie la primărie să facă trotuare speciale pentru cei singuri,iar cei de la primărie nu înţeleseseră de ce să facă, pentru că, fiind mai mulţi, cei singuri nu mai sunt singuri, Tănţicu a fost călcat de o maşină de scris terţine. "Pizda mă-sii". A fost un om Singuratic, dar nu şi Marele...

D.D.

Niciun comentariu: