luni, 20 aprilie 2009

Între Cioran şi Goga în Vinerea Mare

În Vinerea Mare, pe un timp aureolat de toată lumina sărbătorii, simţeam că trebuie să merg undeva fără scop, să pornesc prin ţară într-o hoinăreală măreaţă, spre frumuseţile culturale ale acestei patrii. De nebun, conştient că puţini ar face ca mine, am plecat însoţit de un prieten la Răşinari, fără un scop anume anunţat, pretextând celor din jur că vrem să turnăm un scurtmetraj despre spiritele înalte ale acelui sat. Am ajuns la Sibiu, într-un oraş impecabil şi însorit, într-un oraş istoric şi cu o sarcină uriaşă, gata să-şi nască trecutul la orice pas. Să nu ţi se vadă, ţie ca oraş, faţadele caselor de atâtea plăci care să amintească de trecerea cuiva mare, înseamnă că eşti un ciorchine de sensuri pentru românism, cel din care s-au făcut cele mai adânci vinuri. Prin oraşul cu case numai ferestre şi plăci, în ferestre cei vii, în plăci cei morţi, am încercat să fiu critic şi nu aveam cu ce, de la oameni la tencuieli totul arăta a cumsecădenie, totul îţi dădea iluzia unui vechi poem al meu, aceea a unei pâini cu ferestre căreia i se aburesc geamurile de propria căldură. Apoi am ajuns în Răşinari, celebru sat din Mărginime, adevărată icoană românească, fără doar şi poate unul dintre cele mai fercheşe sate din câte am văzut. L-am găsit luminos, parcă filtrat prin toată răşina, un soare ostenit, o lumină devenită omenească. Mă întrebam pe drum, în maşină, cum or arăta oamenii din sat, bătrâni, împovăraţi, nevoiaşi, îngânduraţi, cu fruntea plină de cute sau în loc de riduri purtând pe frunte aforisme de Cioran? Da, dar pe langă profunzimea zguduitoarea lui Cioran, crâncenă, crispată şi ghemuită sub teroarea neantului, mesianismul lui Goga e luminos şi plin de plein air, dar zguduit de durere în toată măreţia sa. Satul acesta e o lume în sine dacă a putut să-şi nască nu anotimpurile, nu climele existenţiale, ci Dumnezeul şi Contradumnezeul. Se poate mai mult de atât cere de la o lume? Mai mult decât să-şi facă o religie şi un realism al ei care înainte de credinţă să fie suferinţă? Nu, dar când acestea sunt născute de un sat celest începem să înţelegem finalul poeziei Cântec pentru anul 2000, a lui Lucian Blaga. Totul frumos aşadar, sat falnic, ecvestru aş putea spune, luminos şi senin, dar...Asta e, cu tristeţe trebuie să o spun că unde există români există şi un "dar...". Ne flatează unul dintre sensurile acestui "dar", însă acum mă voi referi la cel mai puţin flatant, chiar problematic. Dar oare, în sine, fără un "dar" neflatant ar exista filozofie, dialectică, profunzime? Cu alte cuvinte, casa lui Cioran nu am putut-o vizita deoarece, deşi are un bust al gânditorului în faţa ei, nu e muzeu, ci a fost cumpărată, ne-a spus un localnic, iar acum nici nu e locuită, cineva urmând să se mute în ea. Ne-au lămurit în această privinţă nişte localnici care treceau cu nişte coşărci pline cu piei de miel proaspăt jupuite, încă aburite de jertfă. Trist e că tocmai în casă nu putem ajunge după ce pe tot drumul ne-am simtit ca în Valea Regilor, trecând pe lângă casa lui Hermann Oberth, prin satul lui Axente Sever, urmat de Agârbiciul altui spirit înalt. Tocmai la Poarta Raiului ne-am oprit? Am căutat pe cineva cu cheia, dar nu era Sfânt Petre care să ne deschidă. Am urcat pe o stradă şi, la circa 5 minute, am găsit casa, mai modestă, a lui Octavian Goga. Mi-am zis în gând: toamna e de venit aici, când fierbe şi mustul must, nu doar politic.(Ce titlu sublim: Mustul must!) Ca un bis de tristeţi, nici aici nu ni s-a permis să intrăm. Deşi încercasem, deranjasem oameni ai satului perntru aceasta. Nu a fost cu putinţă. Of, cât de românească e până şi aceasta...!Ghinionul tristeţii noastre e că nu am fost născuţi în nişte cocioabe care să fie dărâmate. Atunci am fi spus: geniul e colocatar al mizeriei, socialist, acum, când e mult spus că e burghez, îi ţinem casele pe inventarul conştiinţei şi le deschidem numai când vin francezii să "îşi" vadă pesimistul de serviciu, tocmim ansambluri folclorice şi îi cinstim cu pâine de casă şi pălincă. Aşa ne trăim indiferenţa hibernândă şi plină de semnale, mania genialilor cărora şi postmortem le apar volume în multe ediţii, dar din casele lor memoriale poate şi cheia a fost dată la topit, de închise. Poate că şansa zorilor unei culturi e şi neşansa precocităţii, poate că aceia din scumpa şi frumoasa Mărginime a Sibiului se mândresc atât de tare cu ei că uită să-i amintească. Ei sunt nişte artişti care nici nu trebuie amintiţi, pentru că sunt subînţeleşi. Geniul subînţeles este de fapt o mască a indiferenţei pusă de suficienţa contemporanilor, în general. Dacă am fi întrebat:la Răşinari, aici,la dumneavoastră, s-au născut Goga şi Cioran?, ne-ar fi răspuns sfătos şi aproape jigniţi de întrebare. Cum să nu. Bineînţeles! Ce întrebare e asta?! Totdeauna distanţa dintre interes şi mimică e aceea de la gaura prin care obidiţii istoriei îşi pierd ultimul galben şi cea a coroanei cu care cel mai mare rege e înscăunat. Cioran şi Goga! Iată două cazuri de indiferenţă ascunsă şi neînţeleasă. Dacă pe Cioran răşinărenii nu l-au înţeles e mai puţin grav decât dacă nu l-ar fi înţeles pe Goga. Goga le-a ţinut povara-n spate, în particular, Cioran a ţinut-o pe a secolului, generalist până la nihilist. În orice caz, silogismele sunt prea particulare să le dezbat acum, ei trebuie luaţi la pachet pentru că ignoranţa tratează la pachet şi nu putem lupta contra ignoranţei decât cu armele pe care ea le înţelege. Altfel vom asista la fenomene în care se împuşcă dinozauri şi, dat fiind volumul lor, până le ajunge informaţia la creier, aceştia nu află că au murit. Trebuie să îi avem în creiere, dar să nu fie subînţeleşi, pentru că un artist pe care îl tratăm ca venind de la sine fără să facem noi nimic e fie un artist vizibil prin clişeizările care i se fac, fie e un artist uitat. Iar noi nu uitării îi facem statui, ci lui Cioran şi Goga. Nu e foarte greu să fie câteva camere făcute muzeu, nu e greu să se aibă grijă câteva ore pe zi de casa unui om care a stat de veghe la pieirea umanităţii şi i-a scris prundul. Nu mai încape că e de bun simţ, dacă tot suntem făloşi să îl(îi) subînţelegem. Până la Dumnezeu, ne mănâncă sfinţii! Până la Răşinari prea abstractizarea lui! Simt aceste lucruri pentru că o celulă din mine moare de fiecare dată când cineva bate interesat la casele celebrilor răşinăreni şi nu li se deschide. Dar dacă ar veni chiar Goga acasă? Cine ar fi să îi deschidă? L-ar întâmpina cu pâine şi sare, cu dansuri, dar vor fi uitat de cheia cu care să îi deschidă casa. Dar dacă ar veni Cioran? Ar bate la propria uşă, nu i-ar deschide nimeni şi s-ar duce mai departe înghiţindu-şi exilul în sec ca pe o salivă silită să fie şi apă într-o secetă de culturi subînţelese şi deşerturi prea abstracte şi să ne mai fie sete măcar.

Darie Ducan

Niciun comentariu: