marți, 14 aprilie 2009

Groapa ca avere

Îmi imaginez un dac bând până la coma totală un vin curat de Târnave, un vin barbar şi pur, un vin din venele pământului, un vin care a stat de vorbă cu zeităţile agrare şi cu scoarţa care, ca într-o completare, dă şi grâu dârz ca setea de dreptate şi ca foamea de moarte. Dacii, din câte ştim, celebrau moartea, nu se temeau de ea, se bucurau când cineva murea, căci pleca la Zamolxe, era un cerut, un intermediar, un ce lăsat gaj de către cei vii, o silabă din dialogul viilor cu morţii. Cea mai mare bogăţie a lor nu era aurul, nu era vinul, nu erau femeile, nu era liniştea de dinainte de ocupaţia romană( au fost, cum ştim, şi daci liberi!) nu erau îndeletnicirile lor, ci puterea jertfei. Cea mai mare avere le era putinţa morţii, adică ceva ce vor fi având abia când nu vor mai avea conştiinţa de sine, abia în coma, să o numim aşa, sacerdotală. Marea proprietate care îţi aparţine prin puterea dotei. Poate fi ceva mai înălţător? Să laşi prin testament jertfa supremă! Să laşi prin testament nu ce ai agonisit în timpul vieţii, ci ceea ce dobândeşti prin moarte mi se pare a fi cheia întregului dacism, cifrul prin care acest sens se ridică deasupra tuturor religiilor fiindcă te implică mai mult decât subdivizionar, eşti jumătate egală cu partea nevăzută, a intangibilului, nu supus cuiva, decât ţie, nu voinţei altuia, decât a ta. Acel, ca să parafrazez pronominal, pe tine, ţie, redă-te! eminescian nu e decât cifrul metrului antic autohton universalizat prin raportarea la Hercul, Nessus, Phoenix etc. Iar cine spune că Oda eminesciană nu e odă se înşală amarnic, desigur, nu e odă în genul lui Alecsandri, dar e o odă cifrică şi transcendentă. Aşadar e tot un elogiu al morţii, al redobândirii stării de humus, al altoirii pe jertfă, al circularizării summus-summa a ceea ce eşti! Moartea e singurul lucru pe care dacii şi-l puteau lăsa prin testament, pentru că până la ea nu aveau nimic, iată marea filozofie. Dacă despre romani se spune că nu ar fi creat metafizică, dacii sunt părinţii metafizicii, întinşi de la Balcani până la Tatra şi Bug. Nimic nu e mai indiscutabil decât moartea, nimic nu e mai de nenegociat, ea e singurul lucru de preţ, singurul tezaur. Prada adevărată de război a romanilor e cea pe care ei nici nu au sesizat-o, captura e chiar morţile dacilor, jertfele lor. Metafizicii traci, scriind pe ciuperci testamentele, într-o un somn al comei, parcă simbolic îşi oficiau, cum ştim, ritualurile ca pe un dialog cu zeii supremi. Poate le şi mâncau apoi! Nu ştiu vreo religie care să aibă o profunzime mai mare decât aceasta, deşi puterea jertfei stă la temelia multora şi orice fanatism-masochism necesită credinţă adâncită. Probabil aceste aspecte s-au păstrat, prin vâltorile sângelui şi ale spermei, la un nivel inconştient în evoluţia noastră mai barbară azi decât oricând. O femeie sărmană, proprietara( N.B. proprietara)a trei gropi de veci, a fost pusă, când i-a murit fratele, în faţa situaţiei de a trebui să cedeze pentru el o groapă. Şi a refuzat, deşi nu avea pe nimeni altcineva pe pământ, să cedeze una dintre gropi. Au insistat mulţi: -hai, mamaie, crezi că matale o să ocupi trei gropi? crezi că te lăfăi acolo ca o boieroaică? tot o să stai cum n-ai fi! Această avariţie inexplicabilă a femeii, ca şi când moartea e o avere şi trebuie drămuită, şi gropile la fel, peste fraternităţi şi convenţii de sânge chiar, mi-a provocat un sentiment profund dacic, deşi poate fi o coincidenţă, deşi poate fi vorba de o avariţie a propriei morţi, de o inconştientă jertfă de sine înţeleasă azi ca zgârcenie a unui om obtuz, cu patru clase. Dar dacă până şi mormintele ce se au de umplut avem puterea de a le lăsa cuiva prin testament cutezăm a afirma, brav, că principala noastră avere e moartea, deşi nouă ne place să zicem că e viaţa iar jertfa e când îţi dai viaţa. Cum se explică atunci avariţia asupra mormintelor? Solul nu îl putem îmbogăţi cu mai mult de un trup fiecare, chiar de zece guri de groapă vor muşca din noi, nu vor fi mai sătule sau la fel de sătule cu una care ne va lua de tot. Cât dacism latent e în această femeie de la ţară şi câtă zgârcenie nestăvilită? Rămâne întrebarea: groapa e într-adevăr o avere?

Darie Ducan

Niciun comentariu: