duminică, 26 aprilie 2009

Diacritice pentru căciuli căzute

Îndeletnicindu-mă cu un dulce noroi, scrisul, am început să am faţă de orice text care mi se trimite de către un mai tânăr poet, să-l girez, atitudine de gazetă. Adică nu accept niciun text în limba română fără semne diacritice. Aşa cum unii nu îşi acceptă stăpânii fără scame, pentru că nu au ce peria, aşa şi eu, mă văd umil în faţa oricărui poem bun. Umil în faţa poemului, se înţelege, nu a omului, pe care nu mă sfiesc să îl umplu de palme de sus şi până jos. Poemul fără diacritice e stângaci prin definiţie pentru că el se bănuieşte, e ca o balama neunsă, e ca o ţară în roşu, ca o clădire încă negata. Nu te poţi instala în el, ochiul, mintea nu ţi se obişnuiesc. Desigur că l-aş putea înţelege, dar nu accept. Dintr-o temere istorică iluzorie scrâşnită nu accept. Spuneam cândva că noi, românii, ne-am făcut istoria din scăparea căciulii sau din lăsarea ei să cadă, mai exact, nuanţele variind în funcţie de context. Scăparea căciulii e un mesaj, e o replică în faţa unui pluton de execuţie sau măcar în faţa unui interogatoriu individual al unei istorii colective,e o silabă dintr-o replică, o literă. Abia prin scăparea de două ori a căciulii noi vom fi spus un "da" în faţa vreunui belvederist, moscovit sau paşă. Nici nu ajunge umilirea o singură dată pentru a fi certă. Umilirea, aplecarea au mereu nevoie de un bis. Fiecare căciulă scăpată e, deci, o literă dintr-o mărturisire în faţa plutonului, ea nu are voie să nu aibă semnele diacritice. Măcar româneşte să sune. Pentru că dacă nu ne au semne diacritice căciulile care ne cad înseamnă că ne-am lepădat de recunoaşterea greşelii. E ca şi când ai spune că nu tu ţi-ai dat jos căciula, ci ţi-a zburat-o vântul. Vântul nu are limbă română, dar tu ai, vântul nu are patrie, dar tu ai. Când noi am tăcut scăpând căciula, sunetul izbirii ei de pământ a spus pe limba lui ce eram gata şi noi să spunem. S-a tradus de la sine totul din limba română în limba căciulii. E foarte important, atât istoriceşte, cât şi lingvistic să punem semne diacritice pe ceea ce vrem să zicem, pe statui, pe oftaturi, pe lacrimă, pe geamăt, pe zâmbet. Pentru că totul e un limbaj. Dar cel mai important e să punem semne diacritice pe starea de vorbă cu noi înşine, ca şi cum ar trebui să ne girăm spre a fi alţii, spre a deveni. Spre a mai fi.


Darie Ducan

Niciun comentariu: