vineri, 3 aprilie 2009

Colivăresele din Dorobanţi

N-am înţeles niciodată fetişul unora de a-şi vedea femeile, iubitele sau ţiitoarele unse cu miere, frişcă, unt, dulceaţă, ciocolată sau glazură, din cap până în picioare. Nici nu m-am chinuit pentru că mi se pare dezgustător să faci amor cu un trup care conţine ceva extrauman. Bun, dobitocule, dar sudoarea, saliva nu ţi se par dezgustătoare? Nu, tiz al meu comod, nu, pentru că ele sunt ale corpului, toate, sperma, sângele, lacrimile, cerul solzos de deasupra, toate. Bun, dar idilele pe ştiuleţii de porumb, în şoproane, nu îţi spun nimic? Când acele boabe galbene ţi se înfig în piele gata gata să prindă rădăcini...Am abandonat această discuţie cu mine însumi pentru că mi-am dat seama, vai, ce greu a fost! că tot ce uman e excitant mult mai mult decât zaharisitele dulceţuri sau alte vomitături puse pe trupuri, cică din romantism. Mi se pare că nimic nu e mai romantic decât să poţi să îţi umezeşti buzele uscate a doua zi cu ceraşaful ud sub voi de atâta împerechere parcă definitivă, când te gândeşti că nu cu mult timp înainte ai fi jurat că penisul tău şi-a deschis ancoră atunci când o străpungea, ca să nu mai plece niciodată, înfingându-se în mâlul procreării. Alexandra era fata luată în gazdă de o femeie bătrână din cartierul Dorobanţi, de fapt îi era un fel de rudă nu foarte apropiată, motiv pentru care, ca să spele depărtarea de vreo douăzeci de ani de nevorbit dintre familii, i-a permis acesteia, studentă, să locuiască la ea la jumătate de preţ. Alexandra se cam jena pentru că nu voia nimic pe pile şi păşea parcă pe jumătate, dacă i se dădea un măr îl mânca pe jumătate, motivând apoi că s-a oxidat, pe scaun, la masă, se rezema parcă într-o singură fesă, sau în cealaltă jumătate de măr. Am iubit-o din prima clipă, era o fată numai fese şi jumătăţi de măr, dar iubirea era mai mult una a amânării perpetue, pentru că nu voiam să creadă ca între noi putea fi mai mult. Bătrânei, care de curând îi murise soţul în fiecare zi se trezea cu gândul de a face colivă, şi asta şi după luni bune de când şi-a îngropat bărbatul. La ora 7 lua ghioagele şi scutura nucul sălbatic din curtea blocului, din toate fructele acestui pom făcuse numai colivă pe care fie o vindea, fie o mânca ea. Mânca aşa puţin şi din sărăcie, pentru că împrumutase 4000 de lei ca să-şi îngroape soţul şi îi avea de înapoiat. E greu pentru o pensionară comună să facă banii aceştia, nu putea fenta nici fiscul, nici să vândă făină extrafină ca heroină, împachetată în bile la colţ de stradă nu se putea. Ea făcea colivă într-o teamă relativă şi de moartea ei pentru că ştia că în Bucureşti cămătarii nu se joacă, mai ales că împrumutase de la nişte bulgari pripăşiţi pe aici de la Russe, odată, se zice ca doar pentru că un om a întârziat o săptămână cu o sumă mult mai mică, i-au tăiat toate buricele degetelor de la o mână şi le-au înşirat pe o aţă zicând că dacă a doua zi nu plăteşte, acelaşi lucru îl va păţi şi la cealaltă mână, dreapta. Nu a avut omul cum să facă rost şi a doua zi s-a trezit cadorisit cu un colier din degetele sale, zece la număr, de infinit mai multe carate decât aurul... Aşa că bătrâna se temea, dar făcea colivă, la 7 bătea nucii, pe la nouă curăţa nucile şi sorta boabele de grâu, apoi fierbea cele necesare şi îşi ţinea ritualul. Alexandra o încuraja, dar într-o discuţie pe care o aveam după intimităţi fie relative, fie evidente, o considera totuşi puţin dusă. Bătrâna devenise impacientată, nu răzbea să facă atâta colivă cât să şi pună bani deoparte pentru a plăti cămătarii. Mai că îi venea să certe nucul şi în fiecare zi când îl lovea cu ghioaga dădea parcă mai mult a ură decât a nevoie, mai mult a răzbunare decât a milostenia văduvei. Au început ameninţările, în poştă primea numai şoareci morţi, apoi vrăbii moarte şi lame de ras. Pe niciuna dintre ele nu scria "total de plată". A constatat că nu erau facturi şi a început să se teamă. Nici scrisori nu erau, nimeni nu poate descrie ceva atât de explicit decât însăşi natura, iar ea nu coresponda cu natura, nu mai aveau ce să îşi scrie după ce aceasta îi luase bărbatul. De la un timp, după ce poftele sexuale dintre mine şi Alexandra se consumaseră rapid pentru că ea oricât de adorabilă era, era mai mult plictisitoare, întocmai ca gemul care e prea mult, la toate cele trei mese ale zilei, le-am văzut pe amândouă într-o complicitate care niciodată nu se ivise până atunci.

-Păi cum, Alexandra, ieri şedeai la masă într-o bucă pentru că plăteai jumătate şi azi stai cu picioarele pe masă?
-Ce ai cu mine? Nu mai sunt bună la pat?...

Cam aşa am discutat cu ea, care, brusc, nu numai că ura pilele, ci le cerea întocmai cum elevele de liceu virgine adoră să vadă părul de pe pieptul unui bărbat. Şi îl cer cu o gestică bogată. Alexandra era suficient de matură cât să nu fie proastă, ci doar interesată, acest lucru doar m-a mai liniştit, că orice om poate avea când şi când puseuri de machiavelism şi nu e nevoie ca ele să devină cronice. În camera mea, în care stăteam cu uşile închise ca să nu îmi miroasă toate sacourile a colivă, a venit Alexandra aducându-mi câteva ciocolate cu rom, aceleaşi, clasicele şi multilateral dezvoltatele noastre ciocolate, foarte gustoase, ca pretext ca să vorbim sau...ca să ne împăcăm. Mi-a zis că or să o omoare bulgarii pe bătrână fiindcă nu are cu ce plăti şi că e sinistru că ea îşi face de fapt propria ei colivă. Şi-a şters lacrimile pe cămaşa mea bej şi parcă mai avea puţin şi-i înverzea cămăşii inul în acel loc, lângă mânecă... Alexandra a încercat să îmi spună ceva sub timiditatea ei ciudată, ceva ce abia mai târziu aveam să deduc. Aflasem într-o altă toamnă, când deja între noi se stabilizaseră valutele hormonale, când trecuseră demult şi totul nu mai era decât o amintire, că, pentru a sta gratis în casa bătrânei se băgase fată la bulgari şi îşi alesese un peşte, Iuri. Aşa stătea şi ea abia dacă pe sâmburii unei jumătăţi de măr, abia dacă pe o bucă, fără să plătească, aşa bătrâna a rămas în viaţă făcând în continuare colivă, aşa bulgarii aveau încă o fată de hămălit prin toate penisurile pestriţe ale Bucureştiului. Că un cor de ejaculări avea să îi cânte la nuntă, că tortul ei, când în sfârşit s-a căsătorit cu Iuri după ce se culcase cu toţi avea să fie de colivă, cine mai ştia?! Toate lucrurile se rezolvaseră, toate bucile, toate jumătăţile de măr, cea care stătea cu reţinere până şi pe un scaun cu bucile ei şugubeţe a trebuit să suporte cu nervi tari şi ghimpaţi toate ghionturile ghiujurilor care scrâşneau impotmolit din mădulare la spatele ei, ca în culisele unui teatru.

-Ce s-a întâmplat cu tine, Alexandra? am întrebat-o când am întâlnit-o în Piaţa Amzei, lângă una dintre multele florării.
- Nu mai aveam bani de gazdă. Trebuia să o ajut, nu puteam să las să o omoare. E rudă cu mine. Şi rudele se ajută.
-Da, dar vezi tu, i-am spus privind un crin cu pistilul de un roşu aproape turbat, ştiam că albinele sar din floare în floare, nu că florile sar de sub albine sub albine.
-În orice caz e bună şi mierea lor la ceva...
-La ce?
-La colivă...

Darie Ducan

5 comentarii:

T. spunea...

de cacat. da' fix de cacat.

Anonim spunea...

cred ca Alexandra te uraste acum

andreea m. spunea...

@ T,
Esti atat de cretin, ca daca n-ai fi nici nu te-aiarata...

Anonim spunea...

@ T,

Idem Andreea

T. spunea...

ar trebui sa va bucurati adoratori din umbra, daca nu il injura nimeni pe poet nici ca mai intra dracu' sa-i lase comenturi pupincuriste. e bine ca o face singur.