miercuri, 22 aprilie 2009

Cămila

Nu încalc nicio convenţie a morţii dacă spun că am plecat la un drum care am sperat să fie luminos ca o cămilă ce în cocoaşe şi-ar duce oglinzi. Şi nimic mai mult. Prin pustiul deşertului erau osii de lume deraiată, piei de oi măcelărite cândva, copii ce de oasele lor măreţe îşi atârnau bulendrele să le usuce la soarele propriei lor înstrăinări.

Nu păşeam pe pământ, nu păşeam nicidecum pe fotoni de pământ, ci pe multe şi mărunte silabe ale muţeniei speciei către mine. În sus de regn s-au adunat taine, în aval de obida plânsului rufe nespălate, murdare la gât:de-atât călău sau de-ntors capul?

Mă anestezia lipsa de direcţie, liniştea teroriza busolele minime ale echilibrului, apa sâmbetei, totul, care e ca poemul, cu care pleci dorind ceva şi el o ia pe altundeva. Dacă am avea bilete pentru poem cum avem pentru tren, noi, călătorii, cotoarele le-am primi mai degrabă sau, în deşert, setea,

Cămilă cu sete mai mare decât putinţa plânsului, cană bătută şi atârnată în cui deasupra ochiului,
Ghizd sub nas, rumoare ontologică şi făţişă. Sunt cămila oarbă, dar care a orbit cu tot ce n-are, cămila care a orbit la iluzii.

Merg şi tot nu beau sete, tot nu pătimesc şi în urma mea se încheagă putinţa, lipsa nisipului se face noroi, scorpionii lasă în mine ofrande, mă verifică la dinţi şi mi-i iau în derâdere, mi-i lovesc şi îşi zic între ei:- He, sunt din porţelan chinezesc, astea până şi ştirbăria şi-o cântă. Cu cariile!

Merg mai departe până unde nisipul începe să semene cu mine şi de unde nu încep să mă văd decât oase, văd şi nisipul oase şi până şi oglinda ce-o căram, limpede ca un taur nervos, dar oase. Aproape că lipsesc şi oasele discută, aproape că plutesc şi sunt de necăutat .Toate florile neiertării şi ale urii dau înapoi, spre pământ. Oasele mele înaintează prin deşert şi se frâng. Scrâşnirea lor se unge imn de slavă cântat cu preţul morţii.

Suntem deja trei şi oasele din noi, umile vorbesc cum să slăvim zeii, să facem piramide, iubiri, religii-pilon, care să-i ţină, să botezăm stele cu numele lor, doruri, înălţări, astre. Trei perechi doar oase într-o lipsă totală în care numai liniştea semna a carne. Ce să faci? Din cârca cui să te dai jos când fiecare e pe cont propriu?. Nu din cârca cui să te dai jos, ci din cârcă să te dai jos cui, îmi spune ultimul os, coccis, mutându-se ,trist, la o coadă la ouă, la unt şi la lapte.

Suntem trei şi ne subânţelegem zeul, dacă oasele noastre ar putea fi lemne, le-am freca să facem un foc, le-am goli de măduvă ca să cântăm la ele, dar nu. Oglinda tace băltită, nu se scurge, se şterge cu mâneca ramei, de sete. Cocoaşele mele se lasă ca nişte sâni în vârful cărora mântuitori atârnă umiliţi de propriile lor măreţii-bumerang.

(...)

Deşertul mima aparenţe şi neînţelesuri, oasele noastre mergeau parcă în continuarea sângelui, într-un drum torent de deziluzii şi priceperi. Nisipul, tot de oase, ca şi cum nu asta ar fi fost, mergea spre apă, visa insule, visa glaciaţiuni. Să treci dintr-un deşert într-o glaciaţiune, aceasta nu se poate decât nutrind dumiriri.

Cu bune, cu rele, cu cariile prietruiţilor-mei-de- tăceri dinţi am plecat eu, ei, cele trei seturi de oase, nisipul: putrezit, eu: putrezit, oglinda: putrezind în circularitate. Numai zaua unui lanţ încăpea un ochi, dar cum nu se înventaseră zale triunghi, zeul nostru măreţ nu ne vedea. Etcetera ne pipăia cu amănuntul, bătea monede cu blândeţea şi îşi făcea un oraş al ei lovit de suficienţă. Biata „etc.”: în e, maternitate, în t, stare civilă, în c, gropari, birocraţie.

Aveam milă de mine şi am în continuare, dar lepădarea de pieliţa şarpelui e ca a unui meta-sine, e ca şi cum o durere s-ar face mănuşă nu pentru deget, ci pentru a nu căsăpi aerul cu dovada că nu eşti animal.

Ceilalţi doi, cu pleoapele zdrăngănind de căni, pahare, ploşti şi sticle, ca mercurul urcau în reflux şi-n postreflux către sine, oasele lor prăseau nervuri, celulele moarte se greblau de la sine şi se refoloseau ca pudră pentru fardurile uzurpatorilor de regnuri. Ce albe sunt celulele când mori, ce albe, ca un zahăr, ca un lapte praf. Ca o definiţie a luptei neluptate şi numai ca un steag alb de pace nu.

-Ieşi, mi-au zis oasele nisipului, ieşi, năduşeşte şi devino tu.
-Rămâi şi devino tu de două ori, a insistat oglinda, dar am înţeles asta numai din încruntarea cefii. Culoarea lumii se sincroniza cu nuanţa seminţei din care s-a născut. Dacă ar fi fost să fim culoare, am fi rămas, am adăugat eu, în timp ce tovarăşii mei tăceau, pe rând, cu coccisurile lipsă.

Nu erau cărări, toate au rămas în piepteni şi în ţesele, nu sunt drumuri, rămăşiţe se mai pot găsi pe tălpile unora, dar în primul rând nu există pensete. Nu mai există nici dureri şi nici nefericire, pentru că, desigur, nu mai există carne. Cămila ce-am fost, post-cămila ce sunt, e bucuroasă şi dă din cele patru puncte cardinale cu dinţii pe dinafară...

Fizica minimă se întorsese şi pântecul mamei nu-i deschidea, cu toate zăvoarele de mere coapte în cădere. Mama minimă, mama minimă, ia te uită la ce se gândesc oasele noastre suficiente. Ia te uită ce e oglinda a cărei strălucire victimizează injuriile voinţei. Ia te uită cum se frâng gâturile de cocoşi la temeliile caselor unde se scriu testamente cu recuperata spermă din neveste, ca un comision.

Şi totuşi setea e ce se vrea şi totuşi drumul, deşi nu mai e nisipos, decât o iluzie trebuie străbătut şi pietruit cu tărie de caracter, udat cu solemnul şmotru al picioarelor oricui nu le are. Mergem până ne vor dispărea şi oasele, până cărnii îi va fi sete de lipsă de surpare. Altfel nu se mai poate, deşi dacă ne-am opri, dacă ne-am fi oprit, dacă ne vom opri, ne va creşte carnea la loc. Ce ruşine! Din nou! Ca o repetenţie renaşterea. Iar n-ai fost suficient de bun, iar nu ai ştiut măcar să uiţi dacă nu să râvneşti.

Legăturile dintre noi mai rezistau prin faptul că o frunză de nuc se zbătea luată de vânt de la unul la altul, de pe unul pe altul, deşi nu fuseseră nuci şi nici măcar pereţi cu nuci în ele ca să zicem că inflaţia de minuni capătă sensuri excentrice. Nicio duminică nu poate fi carne, nicio duminică nu poate fi decât mulţumire cu os, ecou semantic de ton iraţional, cuvânt miriapod cu milioane de litere, tăcut. Şi tu să te zbaţi să-i afli etimologia? Câtă încrâncenare şi încercănare îţi trebuiesc până să constaţi ca a are prezumtia de a?

Câtă rutină a fugii îţi trebuie să te opreşti?
Excepţiile ling regula pe dinauntru! Zeul nostru,
Împărţit în trei, uită cât pentru şase. Pentru câte feminine uită? Pentru câtă lipsă se justifică?
Incantaţiile îl ocoleau ca niste gloanţe cu ochii lui. Sec de pâine de i s-ar fi făcut noaptea uitării, tot ar fi dat de oasele noastre în miezul adevărului.

Mai mult decât atât, am întâlnit babilonul şi i-am descâlcit stările de agregare, somnoroasă veghea perechilor noastre de oase, cât pentru şase, vâslea mai în răspântii, mai în răspar. Mai în ce ai. Mai în ce poţi duce. Evident că în rest!

Cocoaşele mele, greoaie ca nişte evidenţe deteriorate, ca nişte spasme conservate sub lavă tăceau în tovarăşul meu de drum. Deşert articulat cu gura mare riscam, paşi morţi sub descântece aşa cum găseşti viermi pe sub pietre şi ploşniţe ude.

Angoasa, agonia, agosticismul îmi ţineau de mamă şi mie îmi era foame de mama. Mă ghemuiam când dormeam noaptea, poate-poate mă vărs în cercuri-roţi, poate-poate mă ia cineva pe o targă rotundă şi mă duce să mă bată-ntre patru definiţii, relative doar prin cuie. Dar cuiele definiţiilor nu ruginesc niciodată fiindcă le e rusine. – De unde au avut ele apă? Se va fi întrebat un cor de sclavi gata-gata să sară.

Mergeam tăcând şi minunându-ne de lucruri ca de planete neieşiţii din sat, mergem cum mergeam, tăcem cum tăceam şi nu ştiam ce va rămâne din noi la ajuns, speram cu toţii că macar o lacrimă, un strop de sămânţă, o coastă, un drob de pământ, speram fiecare în secret ca doar celălalt, dar mai ales nimeni speram...


De câte ori vedeam zborul unei păsări prea sus locul de sub noi devenea fund de mare şi ne insinuam iluzoriu branhii, înotătoare şi maluri. După atâta mal tot maluri? Ne mustrau umbrele încă nepăgânizate de oase, coccisurile noastre şopteau iritat aforisme de beznă, ca parcă să ne avem de obişnuit.

Încă ne jenau între oasele tălpii, între falange şi conştiinţa de jos, blănuri ale oilor pe care le-am întâlnit măcelărite în imediata noastră conştiinţă, încă ne jenau protuberanţele soarelui şi dinţii parcă începuseră să ne crească invers. Cunoaşte-te pe tine însuţi, aşadar! Dinte de sus crescând până-n ochi.

De la un timp nu mai aveam unde merge, limita venea după noi îngăduitoare, durerea ierarhiza piperul şi îl încremenea între valute, albatroşii tâmpeau de omăt zicând ca îi plagiază. Tot peisajul se făcea giulgiu pe tot mai marea noastră puţinătate.
Puţinătatea din pustiu se împingea ca un făt spre pieire. Nu mai era de scremut. Nu mai era de cântat.

Cărasem în cocoaşele mele atâta vreme oglinda şi nu-mi folosea la nimic, lucea bubele unor iluzii vindecate. Nu mai speram la nimic, ceilalti doi au zis: – Hai să ne transformăm în cuie, tot suntem trei, măcar aşa trăim. Dar ce definiţii să legi când tot ce-i gordian sunt fărădelegi? Nicio tuse nu face cât tine dublu! Niciun junghi cât tine-n lipsa ta!

La urmă, când turma friza urma şi urma putrezise turma şi numerele se ascundeau în variabile lemnoase, nisipul, da, a găsit pisarea lui în mai mărunt, oglinda mi-a văzut chipul, deşi mersesem cu ea, şi setea mea a gasit apă. O sorbise şi din păsările care n-au secat. Trei găsisem pe unu şi începusem să ne întrebăm câţi am plecat. Nimeni nu plecase.

Setea şi-a scris limita prin testament, viaţa s-a rezemat în florile neştiute, pentru toate acestea e bine să ai un sâmbure de fruct la tine, să plângi până-l faci pom, până poţi astfel trăi de pe urma a ceea ce plângi, bocitoare a sinelui atunci când acesta pleacă să cumpere echilibru şi se întoarce cu plasele pline de echidistanţă si absolut.

Darie Ducan

Niciun comentariu: