luni, 20 aprilie 2009

Adagio la Înviere

Sunt un mare iubitor de linişte, dar elogiez liniştea dintre două furtuni. Sunt pulsul liniştii dintre două furtuni pe care se întâmplă uneori să le stârnesc tot eu.
Măcar de Înviere preţuim liniştea. Măcar de Înviere să fie valabile plăcuţele cu "Nu bateţi covoarele!", uneori scrise chiar "Nu bate-ţi covoarele!" sau " Nu călcaţi iarba!" Chiar dacă nu credeţi, şi asta se aude. Recitiţi Eminescu!

Îmi sorb liniştea ca un gripat ceaiul şi mă şi complac în ea, mă şi asasinează cu insistenţa ei, îi aud porii, vacuolele, sacii pulmonari, tutunul tras,totul. Liniştea poate fi om deşi liniştea a fost înainte de om şi va fi şi după om. Încep să mă întreb dacă noi chiar din pământ ne tragem şi spre pământ mergem şi nu din linişte, mergând tot spre ea!?

Să asculţi de câteva ori splendidul balet Luceafărul de Eugen Doga, o muzică superbă de două ore, să asculţi Missa Solemnis de Beethoven şi să taci. Să îţi faci până şi porii urechi, ca să auzi cu mai multe, să te învăluie, să te copleşească liniştea interioară dintre două furtuni şi să ieşi din ea obosit ca după coasă. Să simţi că ai cosit iarba rea şi că urmează să te primeneşti, să te speli de sudoare, să te razi şi să te ştergi cu un ştergar curat pe trepţii unei case de la ţară.

Apoi să îţi pară că iarba proaspătă creşte paralel şi cumva în acord cu barba ta, încet, dirijându-ţi liniştea interioară, paralelă cu cea exterioară. Între ele se face un curent, o energie grandioasă cu care, dacă ţi-ar pune cineva două fire, ai putea lumina un cartier. Ar părea o Înviere electrică. Da, tu poţi da curent. Da, prizele s-au inventat numai din lipsă de Hristoşi, căci prost înţeleasă a fost energia.

Darie Ducan

Niciun comentariu: