luni, 23 martie 2009

Mostră de filozofie a ţăranului român

Spunând ţăran mă refer la cuvântul propriu, ţin să anunţ aceasta deoarece în ultimul timp realitatea termenului s-a împământenit în sensul său figurat. Ţăran în sensul adevărat şi fundamental al cuvântului, în sensul senin ca soarele şi zbârcit ca mâinile trudnice şi sărace.

Pus indirect în faţa unei situaţii de revendicare a unui teren intravilan confiscat de regimul comunist în 1955 şi pentru care se cer dovezi de Carte funciară, mă pomenesc că ele nu există, pentru că la data respectivă, pentru tranzacţiile de terenuri se făceau acte de mână, fără notar, iar aceste acte de mână, învoiala, au pierit în nămolul inundaţiilor şi în viitura vremurilor.

Ţăranul român, statornic, se ghida după o filozofie simplă: - De ce să-mi fac acte, că doar nu mă mut din sat?! Doar toată lumea ştie că ăsta e pământul meu. - Acest "doar" arată aparenta relaxare funciară de atunci, dovadă şi că pe baza unei naivităţi de genul ăsta s-a speculat enorm şi mulţi au ajuns, după cum ştim, milionari peste noapte şi stăpâni pe pământuri întregi, când înainte aveau numai sub unghii.

Mai demult,ca nişte excepţii, pământul era ca folclorul, nu se ştia oficial al cui e, circula ca un zvon posesia, lăsată moştenire. Convenţia proprietăţii pământului era sacră pentru că pământul însuşi era privit sacru(luptaseră în războaie pentru el!), nu ca azi când a devenit o târfă sfărâmicioasă a unor hoţi care îl fură parcă de teama de a nu avea unde să se îngroape când vor muri.

Peste toate obsedantele imagini din Ion şi Moromeţii, ne trezim azi în faţa unui lucru ce, juridic, trebuie demonstrat şi pentru aceasta legea spune că nu e obligatorie Cartea funciară, ci sunt suficienţi doi martori. Să nu cumva să devină chiar înşişi martorii obiectul unui posibil proces de retrocedare, adică pământ, până se mişcă rinocerul mofluz al justiţiei noastre oarbe!

Zilele trecute vedeam cu ochii de-a dreptul în lacrimi cum un ţăran de 80 de ani a fost aruncat de justiţia României europene după gratii pentru un gard mutat mai încolo, cât să i se deschidă poarta, în timp ce hectare întregi au fost buzunărite prin speculă ordinară de oameni care bine-mersi au gratii de protecţie, nu de neevadare.

Că tot aminteam de Cartea funciară, menţionez, ca o problemă de altă natură, până unde au pervertit bolşevicii mentalităţile: proverbul "Ai carte, ai parte.", pe care noi îl înţelegem azi ca o referire la invăţătură, la studiu, se referea, la originile sale, la dreptul de proprietate, la Cartea funciară. Lexicografia şi cărţile de dinainte de comunism confirmă sensul ei adevărat, pe care azi nu îl mai ştim, deşi multora în cărţile funciare ne sunt şi părinţii, deveniţi pământ, cu toţii, ca o generalizare ajungem în cărţi funciare, din cărţi de identitate, din cărţi de literatură, din cărţi de şeptică, în cărţile funciare vom sfârşi. Ca să aibă şi alţii parte de noi.

Darie DUCAN

Un comentariu:

BWV 1007 spunea...

Pentru cultura ta juridică, te informez că posesia nu se transmite prin moștenire, aceasta nefiind decât o stare de fapt.