luni, 30 martie 2009

Mere-n contul morţii unui om

Fie natura şi-a lepădat piei, fie vreun fior nebun al unor îndrăgostiţi a mutilat o avalanşă pe vreo şiră a spinării. Bucureştii s-au umplut de căldura păcurii şi de o spălată speranţă. Era un timp în care nu se aşteptau veşti triste aşa cum virginii nu aşteptau copii. Aminul era amin la rugăciune aşa cum Crucea de piatră fusese Crucea de piatră. Am trăit o perioadă aproape de un bătrân şi de femeia lui într-o casă simplă şi solidă, dar cu pereţi subţiri, eu le auzeam bătrânilor ghionturile stomacale când dormeau în camerele de vizavi, ei scrâşnirea sânilor iubitei mele o ascultau cu religiozitate acră dar înţelegătoare, cum ar scârţâi poarta unei peşteri din care se-nviază. Viaţa mea agitată, diversă şi creatoare, plină de nebunii, demoni şi chinuri m-a făcut să mi se pară normală prezenţa lor, uneori mi se părea că strigă, că se ceartă ca surzii, că vorbesc ca la balamuc, dar că eu, singurul nebun scuzabil nu mă încadrez limitei controlabile a bocetelor lor bătrâneşti. Când urlau imi părea că, asemeni elefanţilor, mari tulnice le cresc sub guri prin care paralizează Bucureştii, îi anesteziază până înspre Mogoşoaia, unde îmi părea că apa lacului apucă riduri şi peştii, ca şi predaţi, încep să plutească cu burţile în sus, umflate.

Bătrânul meu, senin ca laptele de mamă, semn că trăise frumos, cu fibră bună şi bun la suflet, după o viaţă îmbelşugată şi plină de un lux mediu, ce putea însemna lux într-un ceauşism solemn în care unii cântau ca să nu-şi audă ghionturile din stomac, un lux mediu datorat faptului că era şef de abator şi avea bani, avea carne, işi putea permite ce alţii doar strângând cureaua nu până la ultima gaură, ci până la groapă, puteau avea. Dusese o viaţă bună, vecinii şi-l amintesc în tinereţe urcând în maşina sa în costum cu pălărie albă, ca un ginerică, zburda şi era un om simplu dar frumos, şi, deşi avea şcoală puţină, a înţeles sensul omului cu delicateţe şi, ca un benedictin involuntar, a trăit sârguincios, curat, cu frica lui Dumnezeu.

Acest om mă întâmpina, când stăteam la el, cu toate bunătăţile posibile, nu era nici mai mult nici mai puţin decât un om care voia ca şi de el să aibă cineva grijă. Bătrâna lui, care era mai tânără decât el, într-o zi când din camera mea nu se auzeau nici chiote, nici tastaturi sunând, nici cărţi, nici viaţă, mi s-a înfăţişat trist şi ireconciliabilă cu ea însăşi, cu faţa în jos zicându-mi:
-A murit Nelu, a murit Ion...
Eu am rămas şocat şi nu puteam înţelege cum să moară omul cel mai senin de pe pământ, cel mai sănătos, deşi bătrân, cel mai prieten dintre cunoscuţi, cel mai vârstnic dintre sfinţi. Cum să moară? M-am gândit imediat la faptul că nu murise Ion, ci Ion Ion, Ion Ion Ion, probabil al lui Ion, care la rândul lui fusese al vreunui Ion, dar începusem să-l iubesc şi să îl ştiu ca pe un cerber care se înfăţişa pe fotoliul de lângă camera mea şi dormea acolo ore întregi, parcă să mă păzească, percă să ceară vamă celor ce îmi treceau pragul. Cunoştinţele, prietenii mei literari, fetele, camarazii de sărăcie-bogăţie studenţească, toţi cei care îmi treceau pragul îl îndrăgiseră. Cum să moară Ion? Cum poate? Foarte bine, într-o dimineaţă se bărbierise cu o parcă mai înnorată spumă de ras, se îmbrăcase să se ducă la un control medical şi, ca efebul de la Marathon, a căzut în faţa spitalului, apoi vreo zece minute s-au chinuit la terapie intensivă să-i sufle duh în artere, dar un bumerang de pustiu s-a întors în urma duhului pompat şi a căzut pe cimentul spitalului, ca parcă în faţa uşii mele. Bătrâna lui nu avea pe nimeni, nici măcar cine să se ocupe de groapă, nici măcar cine să-l plângă în acord cu ea. M-am văzut nevoit să trec pe la morgă, să miros formol şi să asist la o autopsie, să văd cum se taie un om, simplu ca o maioneză, dureros ca foamea de care mori de n-o ai nici pe ea. Am văzut cum oamenilor le curgea sânge din cap, cum se umblă în măruntaie cu graţia şi detaşarea cu care domniţele burgheze cântau aproape toate la pian. Aşa ne purtăm cu oamenii, fără scrupule, între pluş şi bardă nu rămâne decât bumerangul de pustiu căzut în faţa unei uşi pe care, ştiind ce e în faţa ei, parcă îţi e şi frică să o deschizi. Am luat o groapă scumpă, mai scumpă decât o statuie, dar mai ieftină decât un tratament, am pregătit toate cele, eu cu bătrâna, simplu, strict, curat, l-am dus la groapă într-un sat din Călăraşi, unde se născuse şi, cum se fac înmormântările pe aici, într-o superficialitate pe care eu, ca ardelean, o văd, totul a decurs bine, cât bine poate încăpea într-un contract de vânzare cumpărare în care tu, omul, nu eşti titular, ci marfă din Mână în Mână.

Pe drum, întorcându-ne prin praful câmpiei, setoşi şi trişti ca nişte cămile ele însele bătrâne, eu şi văduva lui vorbeam, evocam bocind viaţa lui şi parcă spălam cu vocile noastre stinse de sete tulnicele de elefanţi care, insuportabile, imi spărgeau timpanele când se certau într-o surzenie ca sub pământuri. Bătrâna mi-a spus:
-Trebuie să dau cuiva de mâncare...pentru el.
-Daţi...
-Voiam ţie să-ţi dau...primeşti?
-Da, nu se face să refuz.
-O să îţi dau nişte mere...două săptămâni.
-În fiecare zi câte un măr, timp de două săptămâni...
Atunci mi-am dat seama că mi se dă, simbolic, păcatul de pomană, păcatul testamentar, ca o hrănire a unui om care a trăit fără de păcat şi numai pentru faptul că fusese om mi se puteau da, de către văduva lui, timp de două săptămâni, mere.

Darie Ducan

2 comentarii:

andreea m. spunea...

Imi placi si prozele tale scurte, sa stii! Ma bucur ca poti fii complet. Iti simt stilul foarte abil controlat si aici. O zi frumoasa.

Anonim spunea...

Si esti agramata, asta pe langa faptul ca esti bucuroasa.